De câteva zile îi dăm târcoale precum tâlharii în jurul butei cu brânză, dar nimeni nu pune în legătură cu ANI singura întrebare normală: instituţia nu e bună sau nu e constituţională?
Nu de alta, dar la noi nu tot ce e constituţional e bun şi nu tot ce e neconstituţional e prost! Căzuţi în damblaua respectului mistic faţă de Curtea Constituţională, am ajuns să credem că aceasta e mai importantă decât însăşi Constituţia.
Să admitem că cei nouă spiriduşi care-o conduc sunt infailibili. Să admitem că deciziile lor sunt de-o ireproşabilă acurateţe. Să admitem că e nevoie de ghidarea unor superjurişti pentru a ne orienta în hăţişul unui act fondator gândit cu picioarele şi băgat pe gâtul cetăţenilor cu pumnii. Că propoziţiile de mai sus descriu o aberaţie, e limpede. Şi a fost limpede încă de pe vremea când pesedeii inventaseră un „părinte al Constituţiei” de-a cărui competenţă râdeau şi curcile. A curs atunci multă cerneală, dar varianta din 2003 s-a dovedit la fel de strâmbă precum cea din vremea „emanaţilor”. Recursul frecvent la Curtea Constituţională e dovada supremă că trebuie să schimbăm ceva, pe ici-colo, prin punctele esenţiale. Nu mai putem lăsa actul fundamental al ţării în moartea clinică în care se află de douăzeci de ani. Ieşită din mintea unor oameni care se credeau înscăunaţi la conducerea ţării pentru vecie, Constituţia păcătuieşte atât prin imprecizie, cât şi prin existenţa mult prea multor lacune. Apariţia organismelor „ajutătoare” (iar ANI e exemplul cel mai la îndemână) nu dovedeşte setea românilor de ju stiţie şi de adevăr, ci slăbiciunea instrumentelor fundamentale ale statului.
În ţările civilizate, doar instituţiile specializate şi controlate de lege au dreptul de a amenda şi condamna. La noi, există o pletoră de agenţii, direcţii şi consilii subordonate guvernului care acţionează după cum le taie capul. N-am să dau exemplul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării pentru că se va spune că sunt subiectiv - şi sunt, în calitate de jurnalist hărţuit în două stupide cazuri în care-mi exercitam dreptul inalienabil la opinie.
Dar există atâtea alte agenţii-mască al căror unic rol e să dea salarii clientelei politice. Nu se ştie cu precizie cu ce se ocupă, iar de aflat afli despre ele doar când izbucneşte câte-un scandal. N-am văzut încă un raport al măsurilor guvernului, anunţate cu surle şi trâmbiţe, privind desfiinţarea tocătoarelor de bani despre care se poate spune cu certitudine un singur lucru: că şefii lor semnează lunar pentru plata salariilor.
Numai într-o societate slabă, într-un stat care nu se îndură să cedeze din prerogativele represive, pot apărea astfel de tumori instituţionale. Atunci când justiţia funcţionează, când legile sunt precise, când presa e obiectivă nu e nevoie nici de ANI, nici de ciupercăria de onegheuri specializate mai degrabă în jocuri politice şi aspirarea de fonduri decât în corectarea erorilor din societate.
Că astăzi există sute şi mii de inşi care tremură de frica ANI şi că instituţia, în sine, e benefică, nu interesează pe nimeni. Sau, mai bine zis, interesează pe foarte mulţi - drept dovadă, răsuflarea uşurată a celor care s-au bulucit la televiziuni pentru a înteţi norul de cenuşă vulcanică pogorât şi el parcă la comandă asupra Europei.
Cu sau fără ANI, cu sau fără instituţii parazitare, buba se află în păcatul originar al democraţiei româneşti, în croiala strâmbă, mutilatoare, a Constituţiei. Reforma statului nu e, după cum se vede, o prioritate a politicienilor dâmboviţeni. Învârtelile şi răzbunările, alianţele contra naturii (PNL cu PSD, PSD cu PRM) şi manipularea prin televiziuni ocupă prea mult timp şi prea multă energie pentru a spera că toată această faună respingătoare se va concentra vreodată asupra chestiunilor cu adevărat importante pentru ţară.
Înţeleg, desigur, raţiunile pentru care, în diverse momente, statul încearcă să se consolideze anexându-şi astfel de piloni mai mult sau mai puţin putrezi. Problema rămâne incapacitatea structurală de a elabora un document - Constituţia - care să ne pună la adăpost de abuzurile, prostiile şi fanteziile provocate de el.
Rămâne, desigur, şi insolvabila problemă a cadrelor. Oricât de bune ar fi legile, oricât de limpede Constituţia, e nevoie de oameni care să le aplice. Or, nu e zi lăsată de la Dumnezeu în care să nu afli că poliţişti venali sunt mână în mână cu bandele de cartier şi că judecători corupţi se înfrăţesc cu infractorii pentru a sparge capul zeiţei cu ochii legaţi.
Ca soluţie tranzitorie, poate n-ar fi rău să importăm poliţişti din Şviţera (faimoasa gardă elveţiană îl apără pe Papa, aşa că nu văd de ce nu ne-am simţi şi noi în siguranţă) şi judecători - ei, aici e buba! - de pe Planeta Marte.
