Sorin Ioniţă: "Nu ştiu de ce nu m-am mirat deloc când am aflat zilele trecute, în urma flagrantului organizat de ziariştii de la „România Liberă”, că arhiepiscopul Tomisului, Înalt Prea Sfinţitul Teodosie, păstoreşte o mică reţea de mânărit regulile academice, în parteneriat cu conducerea universităţii din Constanţa, astfel încât, contra o găină, nişte sticle de vin şi câteva sutici de euro, orice loază să poată ajunge popă."
Poate pentru că, în mod similar, acum vreo trei ani îşi prezenta senin la radio angajamentul la Securitate ca pe un gest firesc, patriotic, „o prelungire a jurământului militar”?
Corupţia de acum, la fel ca turnătoria de atunci, ar trebui probabil privite ca un fel de (citez din acelaşi) „ jurământ de credinţă faţă de ţară şi neam”. Că nu pentru sine se nevoieşte atâta ÎPS, o, nu, ci pentru întărirea sfintei Biserici strămoşeşti, din care, conform doctrinei, facem cu toţii parte, fraţi români, mai mult sau mai puţin oneşti, în frunte cu nenea Caţavencu şi Farfuridi. Ierarhia ortodoxă pare să accepte senină asemenea lacune morale la vârf, ca şi cum ar fi cel mai normal lucru din lume să vezi călugării aliniaţi în sunet de trompetă sub steagul naţiunii, servind patria sau facând trafic de funcţii la schimb cu traista de mălai.
Şi am avut atunci o relevaţie: dacă noi am evitat în anii ‘90 soarta fraţilor sârbi, asta nu se datorează faptului că Biserica Ortodoxă Română (BOR) ar fi neapărat mai altfel decât vecina, ci mai curând şansei. Pe undeva i-o datorăm şi lui Ceauşescu, căruia trebuie să-i recunoaştem măcar consecvenţa în ateism: el n-a dorit, ca Miloşevici, să-şi ataşeze Biserica la rever. Dimpotrivă, a persecutat- o până în ultima clipă. Dacă i-ar fi dat prin cap, ca altora, să îmbrace mantia credinţei în negrii ani ‘80, pentru sprijin popular, tare mi-e teamă că navea decât cu ochiul semn a face, iar diverşi episcopi fără scrupule ar fi dat năvală să se pună la dispoziţie, mobilizându-şi resursele de demagogie retrogradă şi integrându-se perfect în atmosfera de derivă coruptă a regimului naţional-comunist.
Pentru unii, n-ar fi fost oricum decât o firească reînnodare cu ideologia legionaroidă în care s-au format, conform căreia fidelitatea pentru trib justifică orice. Dacă Ceauşescu ar fi construit vreo două biserici în loc să le dărâme, pragmatic şi ipocrit ca tovarăşul Miloşevici (în fond, ce-l costa?), să ne ferească Dumnezeu ce interpretări s-ar fi dat Revoluţiei din ‘89, ce complicaţii am fi avut azi pe cap - sau ce propuneri de canonizare, la pachet cu Ştefan cel Mare. Chiar aşa, sub un regim evident ostil, iată că mulţi tot au găsit calea să se mânjească, minţindu-se singuri că au fost patrioţi, când nimeni nu le-o cerea. Biserica a internalizat politica de cadre a societăţii socialiste: competiţia internă şi promovările nu s-au mai făcut după valoare, ci după criteriile profane din jur: mâncătorie, turnătorie şi loialitate de gaşcă pentru funcţii înalte; nepotisme şi corupţie cu sacoşa la nivelul bieţilor preoţi de mir. A ajutat desigur şi baza de recrutare, în care cu vremea au rămas predominanţi băieţii simpli de la ţară, din fire cu picioarele pe pământ (o parohie, un pogon cu porumb, o găină), mai puţin aplecaţi către dileme morale.
Problema n-ar fi că unii au semnat atunci cu Securitatea, poate sub presiune, ci cum judecă ei astăzi episodul: fără pic de tulburare interioară, ceea ce arată că poate presiunea nici nu era necesară; ar fi colaborat oricum din convingere. Şi nu e vorba de preoţii de rând, care au familie, necazuri şi câte trei-patru copii, situaţie în care Securitatea te agăţa uşor. Mă refer la ierarhii-monahi, care sunt teoretic detaşaţi de cele lumeşti şi, în principiu, mai puţin şantajabili. Se vede că nu episcopii făceau angajamente la Securitate, ci angajamentele îi făceau pe episcopi, după o riguroasă selecţie.
Dacă toate astea n-ar fi adevărate, cum să-ţi explici popularitatea argumentului „compromisul a fost necesar pentru a perpetua instituţia în vremuri grele”, un fel de „sacrificăm sufletul ca să salvăm zidul”? Desigur, continuitatea e importantă şi greşesc prietenii secularişti care văd în Biserică un soi de fundaţie utilă doar ca prestator de servicii sociale; funcţia ei de bază rămâne cea liturgică, sub orice vremuri. Dar a meritat până la urmă acest compromis moral pentru salvat clădiri, după povestea cu Văcăreştiul? Nici acolo nu se putea să avem un episcop al locului în greva foamei în piaţa publică? N-ar fi fost turma mai întărită în faţa unei asemenea pilde de mărturisire, chit că după aia am fi avut mai puţine ziduri şi am fi ţinut azi slujba prin pieţe, maidane (ca fraţii greco-catolici) sau chiar pe plajă (ceea ce ÎPS Teodosie face oricum)?
Cum altfel să-ţi explici divergenţa flagrantă dintre norma eticii creştine, pe de-o parte, şi tranzacţionalismul miticist pe care îl observăm în realitate? Dilema asta nu e doar a BOR, ci a tuturor bisericilor creştine, dar măcar un vag disconfort ar trebui să se vadă şi la noi. Nu aşa se justifică oare şi simpatia clerului înalt pentru bufoni rudimentari şi trufaşi precum Becali, semn că tot căţărându-se în funcţii şi-au pierdut pe drum busola de suflete, judecând oamenii după lozinci şi grosimea buzunarului?
Recomandările noastre
