Mircea Cărtărescu: „Acum câteva zile mă sună o ziaristă, alarmată de parc-ar fi luat foc pe undeva.”

Îmi cere să comentez rezultatele unui sondaj realizat la cererea Pro Democraţia şi în care iarăşi românii ar fi ieşit primitivi cu asupra de măsură.

Vorbind întretăiat, îmi turuie date peste date, din care, cum eram afundat în scris, reţin doar câteva, cele mai „şocante”, după părerea ziaristei: că românii ar fi în favoarea reintroducerii pedepsei cu moartea (în proporţie de 91 %), a retragerii cetăţeniei ţiganilor care fac rele în străinătate (94%), a deferirii în justiţie a celor ce critică Biserica Ortodoxă Română sau a celor care cer autonomia ţinutului secuiesc (89%).

Ei, cum comentez? Păi, nu comentez deloc. Îmi sunt total nesuferite aceste opinii cerute la telefon. Pe moment, fără să ştii măcar despre ce e vorba, nu poţi avea decât o reacţie emoţională, care poate fi departe de adevăr.

I-am spus că trebuie să citesc cu ochii mei comunicatul Pro Democraţia ca să mă pot pronunţa. Cum am închis telefonul, am lăsat baltă bietele mele textuleţe literare la care nevoiam şi m-am dus la surse.

Ce am găsit acolo m-a uimit. Mai târziu, l-am văzut şi pe Cristian Pârvulescu, preşedintele Pro Democraţia, la televizor, într-o discuţie pe aceeaşi temă. Acest domn, pe vremuri o speranţă a mea în domeniul politologic, m-a uimit şi mai mult. Dar uimirea e starea normală de spirit în uimitoarea noastră republică. Ce ţigani? Ce secui? Ce pedeapsă cu moartea? Nu despre asta era vorba în propoziţie.

Sondajul realizat de CCSB nu a fost un sondaj adevărat. El n-a avut nicio legătură cu investigarea onestă a opiniei publice într-o chestiune sau alta. Scopul său, declarat ulterior, a fost „aflarea modului în care votul la un referendum ar putea fi influenţat de o retorica justiţiară şi ar putea genera, în final, efecte nedemocratice în societate, prin luarea unor decizii care să încalce drepturile omului”.

Prin urmare, cei care au făcut sondajul cunoşteau concluzia sa dinainte: prevăzuseră dinainte cum vor răspunde românii la întrebări direcţionate de tipul: „În ultima vreme in fracţionalitatea, criminalitatea în România a crescut încontinuu, iar autorităţile nu mai pot face faţă. Pedeapsa cu moartea ar putea stopa această evoluţie. Dv. aţi fi de acord cu organizarea unui referendum pentru reintroducerea pedepsei cu moartea?”. Sau: „În ultimul timp, romii (ţiganii) originari din România au fost implicaţi în activităţi ilegale în ţări occidentale: furturi, prostituţie, trafic de droguri, alte tipuri de criminalitate, aducând puternice deservicii de imagine României. Dv. aţi fi de acord cu organizarea unui referendum pentru retragerea cetăţeniei acestor persoane?”.

Luaţi repede la telefon, şi cu astfel de texte „frăgezitoare”, bieţii oameni au căzut în capcană, pozând nu doar în inşi cu mult mai intoleranţi şi mai nedemocratici decât sunt ei în realitate, ci de-a dreptul în nazişti nenorociţi.

Sondajul Pro Democraţia a reuşit astfel să-şi bată joc, în stil „Lumea lui Gaiţă” („e posibil, domnule Severin, ca în Bucureşti apa să aibă doi atomi de hidrogen şi doar unul de oxigen?”), de un popor întreg, doar ca să demonstreze că referendumurile nu sunt valabile ca exerciţiu democratic. Ar fi fost cazul ca iniţiatorii acestui sondaj să mai aibă răbdare cu el câteva zile, până la 1 aprilie.

Procedeul este din capul locului nedeontologic, inculpabil moral. Nu ai dreptul să foloseşti nişte subiecţi - în cazul de faţă, populaţia României - pentru demonstrarea unei teorii, oricare ar fi ea. Intervievaţii au fost înşelaţi şi prejudiciaţi moral.

Incidental, datele falsului sondaj pot fi folosite mai departe, întărind clişeele în legătură cu primitivismul nostru ca popor. Dar nu asta e, totuşi, problema. Problema apare când ajungem la motivaţia reală a sondajului, pe care cei de la Pro Democraţia nu l-au comandat doar ca să se distreze pe socoteala noastră. 

Motivaţia reală, cusută cu cea mai albă aţă posibil, este una politică. Această reducere la absurd a procedeului „apelului la popor” a avut scopul de a discredita referendumul ca mijloc politic în general şi referendumul privind introducerea unui parlament uni cameral şi reducerea numărului parlamentarilor în special.

De fapt, în ultimă instanţă, a fost vorba de o înţepătură anti-Băsescu, iniţiatorul respectivului referendum. Lucrătura, realizată cu mijloace mai evoluate, e totuşi de tipul filmu le ţului cu lovirea copilului şi are probabil cam aceeaşi origine. Diferenţa e că acolo n-a fost insultată o întreagă naţiune.