Blestemată ţară, în care mereu trebuie să alegi răul! În care mereu şi mereu eşti silit să votezi bandiţii mai mici, ticăloşii nu-chiar-atât-de-ticăloşi, oportuniştii mai-puţin-decât-alţii… Am trăit cincizeci de ani în lumea românească, destul ca să-mi pierd orice iluzie în privinţa adevărului care, nu-i aşa, ar ieşi întotdeauna ca uleiul la suprafaţă, a binelui care, după oarecare dificultăţi, s-ar arăta întotdeauna biruitor. Ar trebui să le spunem copiilor noştri poveşti mai conforme cu lumea reală, în care balaurii îi zdrobesc fără milă pe voinicii cei pletoşi, sânzienele sunt violate de zmei, Scufiţa Roşie e devorată de lup împreună cu bunicuţa, Spânul triumfă, devenind împărat, iar fetele rele îndeasă piciorul în condurul de sticlă şi – minune! – condurul se potriveşte… Ar trebui să avem curajul să le descriem oroarea unei lumi în care fiecare trăieşte doar pentru el, în care cei blânzi sunt călcaţi în picioare, în care cu cât eşti mai lipsit de suflet, de caracter, de cultură, de conştiinţă, de respect pentru aproapele tău cu atât te-mbogăţeşti mai tare şi te caţeri mai sus pe scara socială. O fi şi-n alte părţi mizerie umană, dar la noi fibra morală pare să fie gena eşecului şi-a nefericirii.

De ce-am ajuns oare atât de jos? Când s-o fi fărâmiţat atât de ireparabil dezumanizata noastră umanitate? Cu fanarioţii? Cu comuniştii? Cu noii stăpâni de azi, ce-şi plimbă miliardele de euro ieşite din speculă pe sub nasul nostru? Cu toţi deodată? Sau am fost aşa de când ne ştim? „Virtutea? O nerozie. Geniul? O nefericire“, scria amar Eminescu acum mai bine de o sută de ani, iar Caragiale, prin vocea în falset a fiului lui Trahanache, spunea şi el un adevăr cutremurător în comicul său de suprafaţă: „Unde nu-i moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri va să zică că nu le are“… Asta suntem şi azi: o soţietate fără prinţipuri, în care un om cinstit mai bine şi-atârnă laţul de gât decât să trăiască. Voi alege răul cel mai mic. O să votez cu nişte oameni de care mi-e silă, căci de ceilalţi mi-e groază, iar să nu votez înseamnă să votez cu cei de care mi-e groază.

Voi da votul meu nu celui în care am încredere, căci oamenii oneşti pe care-i ştiu n-ar candida niciodată, ci aceluia care încă n-a învăţat bine să mintă şi să fure, celui mai stângaci, care mai scapă şi pe jos, pentru milogi, din banii furaţi. Ei vor fi beneficiarii votului meu, cu care eu particip la ideea de libertate, legalitate şi democraţie într-o ţară europeană. Curat europeană, coane Fănică!

Culmea ironiei, dintre toţi oamenii politici de la noi, de după ’89, eu am crezut cel mai mult în Mona Muscă. O vedeam chiar preşedintă, nu doar pentru că avusese iniţiative legislative de mare interes, ci şi din prejudecata mea pozitivă faţă de femei. Am fost cu atât mai dezamăgit când am aflat ce era de aflat despre ea. Dar azi nu mi se mai pare că am fost în asemenea eroare: nouăzeci şi nouă la sută dintre oamenii politici de la noi sunt mai răi, mai proşti şi mai fără scrupule decât ea. Mona Muscă a căzut dintr-o greşeală din tinereţe. Ei încă stau căţăraţi la şefia partidelor după decenii de felix culpa… În ciuda evidentei incompetenţe, conduc ministere. În ciuda proceselor pe rol, fac încă figuri de cavaleri fără pată şi prihană pe ecranele televizoarelor.

Dar, mă veţi întreba, ce-i împiedică pe oamenii ăia cinstiţi ai tăi să candideze, ei, pentru parlament, ca să ai şi tu pe cine vota? De ce nu te-nscrii tu însuţi într-un partid şi nu candidezi, dacă te crezi aşa de nedreptăţit? O să vă răspund de ce: pentru că acei oameni despre care vorbiţi abia pot supravieţui în jungla pe care aţi creat-o. Pentru că ar fi călcaţi în picioare în primele minute de năvala la bani şi la glorie a mişeilor despre care vorbise tot Eminescu. Pentru că sistemul nostru politic e de aşa natură, încât nu poate accepta decât ce-i seamănă, decât florile răului, florile de mucigai. Şi mai ales pentru că, într-un fel, tocmai cei 322 din parlament şi cei 300 din „Capital“ sunt cei mai nefericiţi oameni din lumea românească. Cei mai mizerabili, de care oricărui om cu suflet îi e milă. Cum să-i concurezi, când ei, în afara funcţiilor şi paralelor, sunt nimeni, pe când orice om adevărat e o valoare în sine?

Ar trebui să le spunem copiilor noştri, aşa cum ţinem să le facem o imagine ştiinţific corectă a lumii, că basmele mint, că Doamne-Doamne nu e în ceruri, că Moş Crăciun e doar tăticu’, că Pinocchio ajunge rege, că pe Hänsel şi Gretel îi mănâncă vrăjitoarea şi că vânătorul cel crunt îi aduce întotdeauna mamei vitrege inima-nsângerată a Albei-ca-Zăpada pe o tipsie de aur…