Mircea Mihăieş: "Toate acestea au un nume: Tăriceanu. Omul resentimentului, aţâţătorul la ură între clasele sociale din România. Omul care confundă motocicleta cu o bibliotecă".
Invitat de-un prieten, am tras zilele trecute o raită prin paradisul imobiliar din jurul lacului Snagov. Dar nu despre lumea de basm aflată la doar o aruncătură de băţ de coşmarul rur-urban al cartierelor Rahova, Colibaşi ori Ferentari vreau să vorbesc. Ci despre pancartele uriaşe, intens colorate, atârnate din sută în sută de metri de-a curmezişul drumului, imediat ce ieşeai de pe şoseaua principală. În centrul fotografiilor, în varii şi flatante ipostaze, una şi aceeaşi persoană: Călin Popescu-Tăriceanu. Poate că n-aş fi dat nicio importanţă zâmbetului său panoramic, generos populat cu dinţi, dacă n-aş fi avut o tresărire: ne aflam cu câteva zile înainte de 1 noiembrie, data oficială a lansării campaniei electorale. Şi, cu toate acestea, drumul gemea de îndemnuri de a-l vota pe cel mai iubit dintre liberali.
N-am văzut niciun material de presă şi n-am citit nicio luare de poziţie a primăriilor pe raza cărora se lăfăia Călin-file-de-banner. Cine să îndrăznească, în România oligarhică, să-l atingă, fie şi cu o floare, pe cel mai vârtos dintre protectorii bogătaşilor patriei? Cum să-i spui că face un abuz cras, tocmai el, cel fotografiat din toate poziţiile, în toate tonurile de albastru-liberal? Cum să-l atenţioneze jurnaliştii, care abia aşteaptă să-i ia interviuri ori să le vină în talk-show-uri? Măcar profesorii de limbă română ar fi trebuit să-l pună la punct. Nu pentru salarii, Doamne fereşte, ci pentru felul în care ne maltratează limba. Recunosc: nu mi-am putut înfrânge resentimentele şi n-am privit topit de adoraţie fotografiile - chiar aşa ilegal plasate cum erau. În fond, rareori ţi-e dat să vezi un om atât de încântat de sine. Şi de ce n-ar fi? Afacerile îi merg din plin, în guvern nu crâcneşte nimeni, în partid nici măcar atât, duşmanii îl ocolesc, atacurile sindicatelor nu-l deranjează nici cât o muscă aşezată pe cascheta motocicletei. Ce mai, un intangibil! Başca faptul c-a rezolvat dezechilibrul bugetar. Cum, n-aţi ştiut? Păi, să vă spun cum a reuşit. Printr-o lovitură de geniu: a retezat cu bărbăţie fondurile Institutului Cultural Român! Chiar credeţi că e atât de uşor? Nu ştiţi cât timp ia numai identificarea zecimii de miime din buget intrată în labele murdare ale adulatorilor poneiului roz şi promotorilor (între care cu odioşenie mă prenumăr!) ai artei anti-oficiale! Noroc că în jur se aflau câţiva maeştri ai baletului invizibil, gata să intervină, dacă mâna premierului ar fi ezitat. Ei bine, n-a ezitat!
M-am ferit să mă refer în articolele mele la activitatea de funcţionar la ICR. Şi n-aş fi făcut-o nici acum, dacă ar fi vorba de mine personal. N-am scos un cuvânt când Curtea de Conturi mi-a numărat şi mucurile de ţigară din scrumieră. Dar aici e vorba de banii pe care acest satrap în falduri liberale i-a luat de la sute şi sute de artişti români. Am înfruntat, de patru ani încoace, inimaginabile prejudecăţi ale străinătăţii („Ah, sunteţi români? Ne pare rău, cu dumneavoastră nu se poate lucra!“), am avut de vindecat răni supurânde („Sperăm că de data asta vă veţi onora îndatoririle şi veţi renunţa la improvizaţii penibile!“), am avut de înfrânt convingeri înrădăcinate („Scriitori români? Cine să-i citească?“) şi altele din aceeaşi categorie.
Cu toate acestea, din 2005 încoace, peste o mie de artişti români, orchestre şi grupuri, sute de oameni de cultură au putut, prin intermediul ICR, să prezinte în străinătate o Românie diferită de aceea îndeobşte cunoscută din jurnalele televiziunilor occidentale. Au avut loc 900 de proiecţii de filme, s-au deschis 460 de expoziţii, s-au dat 700 de concerte, s-au ţinut 390 de conferinţe şi multe, multe altele. Iar acum? Acum, ne vom petrece câteva luni bune explicând partenerilor străini de ce nu vom folosi sălile de concerte deja rezervate, de ce scriitorii români nu vor mai fi traduşi cu intensitatea din anii 2007 şi 2008, de ce pictorii, sculptorii, autorii de instalaţii vor rămâne cu ele în ateliere, de ce campaniile pentru cinematografia românească se vor opri brusc. Toate acestea au un nume: Tăriceanu. Omul resentimentului, aţâţătorul la ură între clasele sociale din România. Tăriceanu, omul care confundă motocicleta cu o bibliotecă şi maşinile de lux cu identitatea naţională.
Om mic, incapabil să facă diferenţa între un adversar politic şi interesele României, Popescu-Tăriceanu e născut din abuz şi perpetuu născător de abuzuri. În fapt, el e adversarul nostru, al inşilor obişnuiţi, care am crezut în schimbarea pe care liberalii ar fi putut s-o aducă. Oricâte afişe, oricâţi metri pătraţi de bannere va atârna deasupra drumului spre Snagov, oricâte ore de emisiune va închiria la televiziuni, nu va supravieţui pe scena politică românească. În schimb, ticăloşia de a sabota prezenţa artiştilor români în străinătate, da.
