Mircea Mihăieș: „Mulţi dintre cei prinşi la înghesuială preferă postura de ţap ispăşitor - şi ea bine ilustrată de sistemul mafiot - decât să spună, chiar în ceasul al treisprezecelea, adevărul”.
Structura profund mafiotică a societăţii româneşti oferă privitorului interesat un spectacol desăvârşit. Nu există infracţiune de pe harta sistemului făcut celebru de Cosa Nostra, Camorra, ’Ndrangheta, Sacra Corona Unita, Al Capone sau... Francis Coppola de care să nu se fi folosit mafioţii locali. Şantajul, calomnia, corupţia, denunţul, bătaia, jaful, incendierea, asasinatul - nimic n-a fost cruţat de profesioniştii îmbogăţirii şi acaparării puterii. Nu putea să lipsească într-un astfel de peisaj arma de apărare a castei: tăcerea.
Aşa am ajuns să fim una dintre cele mai corupte ţări ale Europei, fără să vedem la faţă vreun corupt mai acătării. Noi, tot cu găinarii, cu escrocii de mâna a cincea, proxeneţii, şarlatanii de iarmaroc ne facem norma faţă de pretenţiile europene.
Toate acestea n-ar fi posibile (las deoparte complicitatea poliţiei şi-a magistraţilor) dacă dinspre presă nu s-ar ridica valuri de indignare ori de câte ori un mafiot e pe cale să dea de bucluc. Măciucarii cu stilouri şi microfoane tăbărăsc pe Europa, de parcă le-am face nemţilor şi olandezilor un hatâr. De parcă n-ar fi în interesul nostru să trăim într-o ţară curată. Şi de parcă ar fi normal ca miliardele de euro sălbatic drenate de la buget să se ducă în buzunarele particularilor bolnavi de lăcomie, şi nu în investiţii de care să se bucure omul nevoiaş. Avem cei mai mulţi milionari din Europa de Răsărit, dar nu-i prea văd înghesuindu-se în acţiuni caritabile, în ajutorarea educaţiei, a sănătăţii ori a culturii.
Chiar în aceste zile se desfăşoară, la Timişoara, ediţia aniversară a StudentFestului, dublată de Zilele Ştiinţei. Pentru că o parte din banii promişi de organisme locale n-au mai venit, organizatorii au apelat la o măsură extremă: au donat sânge pentru a obţine sumele necesare. Cum să reacţionezi în faţa unei asemena ştiri? Cu un amestec de admiraţie şi oroare.
E impresionant că un grup masiv de tineri plătesc - la propriu - cu sânge pentru a asigura succesul unui eveniment cultural- ştiinţific, cel mai mare festival de artă studenţească din Europa Centrală şi de Sud-Est. Dar te umple scârba gândindu-te la opulenţa pe care atâţia dintre îmbogăţiţii ultimilor ani - irineii, şi voiculescii, şi vînţii, şi patricii, şi ţiriacii, şi ţânţărenii, şi tot felul de alte arătănii - o exhibă orduros, contemplându- şi succesul cocoţaţi pe munţi de aur.
Despre astfel de lucruri nu se suflă în presa centrală şi la televiziunile oligarhice o vorbă. Pentru că tăcerea complice a devenit a doua noastră natură. Mulţi dintre cei prinşi la înghesuială preferă postura de ţap ispăşitor - şi ea bine ilustrată de sistemul mafiot - decât să spună, chiar în ceasul al treisprezecelea, adevărul. Până şi un desperado precum Miron Cozma a preferat să stea ani buni la închisoare, decât să rostească nume şi să ofere probe privind veritabilii complici şi instigatori la crime. La fel, generalul Stănculescu. Nici perspectiva de a nu mai ieşi viu din închisoare nu l-a scos din muţenia de sfinx. Nici Adrian Severin, pe când era ministru de externe, n-a vrut să facă publică lista turnătorilor din presă şi politică pe care pretindea că o are. De ce? Pentru că fiecare dintre aceste personaje ştiau că pot dobândi, refuzând să vorbească, avantaje. Raţionament perfect: din cei optsprezece ani la care a fost condamnat, Cozma n-a făcut decât o parte. Iar Stănculescu se bucură, din nou, de previzibila clemenţă a păpuşarilor invizibili: chiar în aceste zile a primit o păsuire de un an pentru a-şi trata gravele - nu-i aşa? - boli ce necesită competenţa somităţilor medicale... Iar cariera lui Severin, efigie a mediocrităţii cu ţâfnă, s-a internaţionalizat de-atunci încoace de parc-ar fi os de Titulescu, nu alta. În aceeaşi logică a omertei se înscrie şi comportamentul recent al lui Mădălin Voicu. Dacă nu e vorba de un bluff, înseamnă că protejatul lui Iliescu e la curent cu o sumă de lucruri capabile să arunce în aer edificiul politic actual. Într-un acces justiţiar bine calculat, la marginea isteriei, el a transmis semnalele menite să-i bage în sperieţi pe eventualii adversari.
Strâns cu uşa de jurnalişti, a dat-o la întors, pretinzând că se referea la nişte giumbuşlucuri din viaţa privată, la mărunte, inocente, benigne jocuri erotice ale amicilor săi... S-o fi referit şi la bizara afacere Birchall, nu s-o fi referit, navem cum şti...
În lumea mafioţilor, declaraţia lui Mădălin Voicu echivalează cu introducerea glonţului pe ţeavă. Chiar dacă el a coborât apoi repede arma la picior, Sistemul a luat act de intenţia şantajului. Dacă în cazul unor Miron Cozma, Chiţac ori Stănculescu e oarecum de înţeles că oamenii ştiu să tacă - doar povin din sisteme militare sau paramilitare, unde ordinul se execută, nu se discută -, în ce-l priveşte pe Mădălin Voicu atacul e străveziu: „gherţoiii” - cum muzical îi numeşte - trebuie să-şi ia imediat labele de pe el, sau vor plăti. Ce nu observă vivacele dirijor e că între timp a devenit şi el parte a sistemului pe care încearcă să-l şantajeze... tăcând. Pentru că dacă există gargariseli care asurzesc, există şi tăceri care maculează.
Recomandările noastre
