Peste trei zile se împlinesc douăzeci de ani de la curmarea violentă a celei mai lungi demonstraţii din istoria României.

Fenomenul numit Piaţa Universităţii a început în 22 aprilie 1990, prin ocuparea paşnică a carosabilului Pieţei Universităţii (teatru al represiunii fioroase din noaptea zilei de 21 Decembrie 1989) şi declararea ei ca „Zonă liberă de neocomunism”. Piaţa Universităţii a fost curmată după 53 de zile, prin evacuarea violentă a demonstranţilor, în ziua de 13 Iunie 1990.

Pentru a o spulbera, autorităţile au recurs la o provocare miliţienească, soldată cu morţi şi răniţi, şi la organizarea celei de-a treia mineriade (14-15 Iunie), soldată şi ea cu morţi şi răniţi. Felul în care a fost lichidată Piaţa Universităţii a semănat cu un pogrom (aşa cum a remarcat, atunci, Andrei Cornea), iar tăcerea justiţiei faţă de fărădelegile comise de autorităţi a înscris scenariul represiunii în logica reglărilor de conturi mafiote.

Leszek Kolakowski găsea că există un criteriu practic prin care putem deosebi un stat de drept de unul autoritar: dacă un cetăţean poate în principiu câştiga un proces împotriva statului, atunci statul e de drept; dacă nu, e autoritar ori totalitar.

Datele oficiale spun că la UM 0575 Măgurele au fost reţinute abuziv peste 600 de victime ale represiunii minereşti (dintre care 70% romi, ridicaţi pe sus în cursul unei razii făcute de mineri în cartierul Rahova), la UM 0828 Baneasa au fost sechestrate peste 450 de victime, iar 6 persoane au fost împuşcate. Pentru toate acestea NU a plătit, în justiţie, NIMENI. Parchetul a dat NUP.

Piaţa Universităţii a fost, în sine, un fenomen uluitor. A fost cel mai puternic proiect românesc de societate civilă realizat prin chemare la solidaritate directă. Societate civilă înseamnă solidaritate dezinteresată în jurul unui proiect comun. Înseamnă, în chip practic, viaţa socială a binelui comun. Or, problema care a marcat cel mai dramatic societatea noastră în perioada comunistă a fost lipsa de solidaritate - umană şi socială. Această lipsă trebuia cumva răscumpărată.

Piaţa Universităţii a fost o astfel de tentativă exuberantă, nonconformistă şi iconoclastă de a reinventa şi a recâştiga solidaritatea rătăcită, timp de jumătate de secol, în cămările fricii. A fost o reuşită a golanilor, tradusă prin panica scrobiţilor.

Chiar dacă atunci demonstranţii şi-au savurat victoria sub bâtele minerilor, semnul cel mai clar al solidarităţii regăsite a fost panica grobiană a autorităţilor. Ca să se ajungă la Piaţa Universităţii au fost parcurse mai multe etape. Grupul pentru Dialog Social s-a născut sub semnul dorinţei de a avea un Comitet pentru Apărarea Muncitorilor (acronimul polonez este KOR) românesc.

Demonstraţia din 28 Ianuarie 1990 a stat sub semnul renaşterii partidelor istorice şi a primei manifestări publice de amploare a opoziţiei politice la puterea neocomunistă. Demonstraţiile de până la Piaţa Universităţii au stat sub semnul recâştigării curajului de a spune NU puterii: nu sub formă de bancuri, nu în mod privat, ci public şi civic. Piaţa Universităţii a stat sub semnul fraternităţii pentru libertate şi al solidarităţii în jurul democraţiei. Piaţa a fost un act colectiv de credinţă în forţa libertăţii individuale.

Ca participant, pot spune că toţi am stat, atunci, sub semnul feeriei unanimiste şi al sărbătorii. Sloganurile pe care le strigam pentru a ne reface continuu solidaritatea aveau o funcţie catarctică şi liturgică. Ne eliberau de frica trecută şi ne izbăveau de frica viitoare. Învăţam curajul fizic în faţa puterii printr-un act de solidarizare îndrăgostită.

Dar, dincolo de seriozitatea scopurilor, nota dominantă a demonstraţiei a fost farmecul, dezinvoltura, bucuria. Adversarii, când apăreau printre noi, erau aplaudaţi. Cântam, ne amuzam de puternicii zilei, râdeam în hohote, dar ne emoţionam imediat de toate semnele de solidaritate venite din ţară. În fiecare clipă aşteptam vestea revenirii ţării la sufletul ei bun din timpul Revoluţiei.

În totul, Piaţa Universităţii a fost o sărbătoare hippie a unor oameni care învăţau să (re)devină cetăţeni prin intermediul solidarităţii de la suflet la suflet cu semenii lor. Denigratorii Pieţei invocă accidentalul ei, zgura periferică, o reduc la aspectele ei marginale: murdăria, dezordinea, zgomotul, blocarea circulaţiei etc.

Criticile întemeiate care i se pot aduce acum Pieţei Universităţii sunt, însă, de altă natură. Piaţa Universităţii a trăit în utopia posibilităţii unei acţiuni politice a societăţii civile non-partinice, ignorând faptul că mişcarea politică de opoziţie din România nu s-a constituit în jurul societăţii civile, ci s-a grefat pe renaşterea partidelor istorice. A plecat de la o utopie, iar utopiile sunt întotdeauna sancţionate de realitate. Or, ca să izbândeşti politic, trebuie să te organizezi politic. Piaţa Universităţii a refuzat să o facă. A preferat să rămână în registrul magic ale chemărilor la libertate, prin care spera, cu disperare, să conjure instaurarea unei solidarităţi instantanee, non-politice şi non-partizane.

Aceste două refuzuri, de a se organiza şi de a se defini politic, sunt motivele pentru care Piaţa Universităţii a eşuat. Dar frumuseţea ei, peste ani, stă şi în acest eşec. După cum tragismul ei, atunci, a ţâşnit necruţător din sălbăticia inimaginabilă cu care a fost călcată în picioare.