Frumuseţea e mereu acolo unde ochii te lasă să o descoperi.
Te mai ajută şi imaginaţia, dar e mereu nevoie de disponibilitatea de a căuta şi altceva. De când toate conştiinţele consumatorilor sunt ocupate să tot salveze diverse chestii, lumea pare să se transforme într-o colecţie de paradisuri pierdute şi într-un depozit imens de nostalgie şi mari păreri de rău, dublate de o înverşunare de activist care ar ucide pentru linişte, patrimoniu şi pace.
E minunat că şi cei care nu au apucat să arunce hârtii în raiurile dispărute au o atitudine, lucru care arată ce înseamnă cu adevărat solidaritatea ipocriziei. De când există un reper pentru ceva ce a fost pierdut înainte să fie cunoscut, adică Vama Veche, colecţia de descoperiri în zona frumuseţii pure, cu wireless natural, pare să nu înregistreze prea multe noi apariţii.
Dacă lumea care suspină după ceva ce nu a apucat ar fi putut să trăiască o zi în acel loc, în acel ritm, ar fi fugit urlând de groază şi dispreţ, în proporţii covârşitoare. De aceea, întrun fel e bine că sunt preferate adăposturile all-inclusive unde înghesuiala îi ajută pe toţi să se simtă mult mai liberi şi implicaţi.
O plajă nesfârşită şi pustie e totuşi ceva greu de imaginat fără umbreluţe perfect aliniate, fără şezlonguri şi restul clişe elor de vacanţă. De-asta aceste locuri rămân uneori aşa cum sunt, pentru că niciodată majoritatea nu are nevoie de ele. Nu mai e la fel de simplu să te bucuri de lucruri aşa cum au fost ele lăsate, nisip, cer, apă, vânt, pustiu cât vezi cu ochii, pentru că e mereu nevoie de încă ceva. Vântul nu este suficient, valurile sunt prea puţin, foşnetul copacilor nu prea se aşează pe beat.
Am descoperit în vara asta o plajă, uşor de folosit ca material didactic pentru amatorii de bucurie instant. Dacă este cineva curios să înţeleagă ce s-a pierdut, acela e unul din locurile în care le poţi găsi pe toate, fără niciun efort, doar cu bunul- simţ necesar adaptării. Acolo amuţesc toate discursurile despre ritualurile simplităţii, despre cât de multe lucruri sunt de făcut înainte de a te bucura de lumină şi răcoare, acolo retorica se face un firicel de nisip şi dispare.
Şi la fel se întâmplă cu toate soluţiile şi fricile care ne însoţesc peste tot pe unde mergem, cu toate tehnicile noastre, amplificate în civilizaţie, de a anula empatia şi de a nu ne lăsa adoptaţi de spiritul locului, încercând mereu să-l transformăm după chipul şi ambalajele noastre biodegradante.
Eşti liber să opreşti în câmp, să simţi mirosul plantelor încinse de soare, să alegi un drum lăturalnic care duce întotdeauna către mare, să descoperi că ai nevoie de foarte puţin ca să te simţi atât de bine, un pic de apă dulce lăsată la soare pentru a scăpa de sare, câteva cârpe colorate cu care să te înfăşori, un pic de umbră sub umbrelele desfigurate de briză, un cort, maşina transformată în dormitor sau sacul de dormit aruncat direct pe plajă. Şi nu e niciun pic de patetism în această căutare, nu încape niciun discurs inflamat despre semnificaţii înalte şi cauze nobile.
E doar un pic de îndrăzneală atunci când îţi laşi corpul şi mintea să te transforme într-un animal fericit în plin soare. Înainte de asta, trebuie să fii puţin atent la următoarea intersecţie inexistentă pe hartă.
