Când Herta Müller, acum un an, a câştigat Premiul Nobel pentru literatură, am fost primul scriitor român (şi printre primii în lume) care a scris elogios despre acest lucru.
Chiar a doua zi a apărut în "Frankfurter Rundschau" un articol în care îmi arătam bucuria pentru marele eveniment. În aceeaşi săptămână am scris despre premiul Hertei şi în România, în "Evenimentul zilei". La ultimul Târg de carte din Bucureşti i-am prezentat cu entuziasm romanul recent apărut. În trecut, relaţiile noastre au fost afabile: ne-am văzut de două-trei ori, am schimbat două-trei vorbe. N-am ştiut atunci că fiecare dintre aceste vorbe, spuse pe stradă Hertei acum doi ani şi înţelese greşit de ea, avea să mă coste atât de mult în viitor. De la înălţimea şi cu forţa unui laureat Nobel, Herta Müller mi-a făcut, în câteva interviuri consecutive date înainte să sosească în România, o mare şi inexplicabilă nedreptate. Dintre toţi scriitorii români care trăiesc azi, m-a numit doar pe mine ca reprezentant al unei intelectualităţi rămase fără reacţie în faţa dictaturii comuniste. Eu sunt cel vinovat că nu am avut şi noi un Havel, eu, prin tăcerea mea, am creditat dictatura. Eu sunt cel care, închis într-un turn de fildeş, am trăit "cu nasul în vânt", nepăsător la suferinţele semenilor mei. Nu Eugen Barbu, nu Păunescu, nu Vadim, nu falanga de cântăreţi în strună ai regimului, nu nenumăraţii delatori ai Securităţii (în fiecare zi ies alţii la iveală), nu cei care au fost membri ai CC al PCR, nu şefii de ziare şi edituri, nu cei din conducerea Uniunii Scriitorilor, nu decanii facultăţilor şi abonaţii călătoriilor în străinătate din acele vremuri sunt pentru Herta Müller chintesenţa intelectualului vinovat al epocii comuniste, ci eu, Mircea Cărtărescu, despre care Herta nu pare să ştie nimic.
Mi-e silă să mă laud eu însumi cu ce-am făcut înainte de 1989. Mi se pare că prea mulţi se bat cu pumnii-n piept, arătându-se viteji după război. În acest moment însă, nu prea am loc de întors. Dar înainte de a-i arăta Hertei Müller că n-am trăit şi n-am scris aşa cum crede ea, vreau să mai zic câteva lucruri principiale.
Mai întâi, că dictatura comunistă din România nu a fost asemănătoare cu cea din Cehia, Ungaria sau Polonia. A fost o dictatură abjectă, primitivă, asiatică. Havel nu şi-ar fi putut scrie cărţile în închisoare la noi căci ar fi fost băgat la criminalii de drept comun şi la homosexuali sau ar fi fost omorât în bătaie ca Gheorghe Ursu. Elita politică românească, la fel ca şi elita intelectuală, fuseseră distruse fizic în anii '50 şi '60. Numai în anii '70, în perioada micii liberalizări, a fost posibilă şi la noi disidenţa. Au urmat însă anii '80 şi dictatura personală a lui Ceauşescu, regimul de teroare al Securităţii, singura epocă pe care şi Herta, şi eu am trăit-o ca adulţi.
În numeroase pagini din eseurile ei, Herta Müller vorbeşte despre frică. Teroarea comunistă era concretă ca un miros înspăimântător de cadavru. Nici Dimov, nici Gellu Naum, nici Radu Petrescu, nici Mircea Horia Simionescu, nici Mircea Ivănescu, nici cei mai mulţi optzecişti n-au vorbit direct împotriva sistemului, căci a vorbi direct era sinucidere, cum Herta Müller o ştie foarte bine, căci nici ea n-a riscat. Ei au preferat să reziste în felul lor specific: scriindu-şi cărţile, nefăcând concesii, nealăturându-se corului de delatori şi cântăreţi ai regimului. Cărţile lor sunt azi mândria literaturii române. Numai cine n-a trăit acele vremuri nu-şi dă seama de valoarea acestei rezistenţe, care n-a fost pasivă, căci a cerut eroism sub presiunea colosală a unui regim care avea toată puterea coercitivă şi exclusivitatea discursului public, şi în spatele căruia era comunismul sovietic, ce părea nemuritor. Astfel că, la toate reproşurile pe care, singură între toţi cei pe care-i cunosc, Herta Müller mi le face, răspunsul meu ar trebui să fie: "Levantul. Nostalgia. Totul". Plus alte trei cărţi de versuri, printre cele mai cunoscute ale optzecismului. Asta e ce am făcut până la revoluţie, când aveam 33 de ani. Cred că ar fi un răspuns suficient ca să absolve pe oricine de orice. Dar nu răspund aşa, căci Herta Müller nu crede că a fi scris cărţi adevărate şi cinstite e suficient. Am, pentru Herta Müller şi cei ce gândesc ca ea, şi un alt răspuns. Iată-l în continuare.
Ieşit din adolescenţă, comunismul m-a găsit student la Litere, apoi, până la revoluţie, profesor de română la o şcoală generală de la marginea Bucureştiului. N-am colaborat cu Securitatea şi n-am avut niciodată (până-n ziua de azi) nicio funcţie. Am suferit ca toată lumea de foame şi de frig. Cu excepţia unei călătorii în Ungaria, nu am ieşit din ţară. Am fost mereu la fel de sărac ca toată lumea. Toată viaţa mea era încă de pe atunci literatura.
Între 1978 şi 1984 am fost membru al "Cenaclului de luni" şi am scris, împreună cu colegii mei, una dintre cele mai avansate şi mai libere poezii ale vremii. Când cenaclul s-a închis, revista "Libération" a scris că el "a dut être fermé à cause de subversion" (a trebuit să fie închis pe motiv de subversiune). Poemele mele au fost batjocorite în aproape douăzeci de episoade ale serialului "La judecata de apoi a poeţilor", în revista Securităţii, "Săptămâna", de însuşi Eugen Barbu, directorul infamei reviste. În aceeaşi perioadă, cărţile mele au apărut mutilate de cenzură. Una dintre ele (având toate aprobările din editură) a fost respinsă de muncitorii din tipografia 13 Decembrie din Bucureşti, şi apoi, tot de muncitori (de fapt, de aceeaşi Securitate), la o tipografie din Oradea. Ultima mea carte apărută înainte de 1989, Nostalgia, a rătăcit patru ani în labirintul Consiliului Culturii, de unde s-a întors cu nouă ştampile pe pagina de gardă şi cu zeci de pagini lipsă. Nimeni, în epocă, inclusiv colegii mei din Aktionsgruppe Banat, care mi-au devenit ulterior prieteni şi traducători, nu m-a perceput nici ca pe un laş, nici ca pe un privilegiat. Am suferit teribil pentru viaţa şi scrisul meu, ca atâţia colegi ai mei. Herta Müller a spus la Ateneu că "cei mai sensibili şi mai inteligenţi au plecat primii din România". Da, germanii au putut pleca, dar românii, indiferent de sensibilitate şi inteligenţă, au fost împuşcaţi pe graniţe şi pe Dunăre dacă au vrut să fugă din puşcăria românească. Eu nu am avut unde mă duce. Între 1987 şi 1989 am scris poemul epic "Levantul", care este, poate, cea mai violentă parabolă împotriva dictaturii şi a lui Ceauşescu personal scrisă în perioada comunistă. Am citit-o practic în întregime la Cenaclul Junimea, înainte de revoluţie, în ciuda rugăminţilor conducătorului cenaclului, Ovid Crohmălniceanu, şi ale lui Mircea Nedelciu de a nu expune cenaclul pericolului de a fi şi el închis. Zeci de martori, care-au asistat la acele lecturi, ştiu ce sentiment le dădeau versurile anticeauşiste ale epopeei. Nu am fost printre cei care au tăcut, nici printre apolitici, nici printre laşi în epoca spre care tot privim înapoi cu mânie.
Am fost şi eu, ca toţi scriitorii, urmărit de Securitate, turnat de colegi, mi s-a propus şi mie să colaborez cu poliţia politică. Am motive să cred că în 1985 mi s-au instalat în apartament microfoane. N-am vrut să-mi cer dosarul până acum, de teamă să nu păţesc ca Herta Müller însăşi cu Oskar Pastior, dar acum o voi face. Mă va-ntrista de moarte dacă se va dovedi că m-a turnat vreun prieten drag.
În fine, ca şi scriitoarea germană, am lăsat şi eu în urma mea o mărturie a acelor cumplite vremuri. Nu cred că dictatura comunistă şi mascarada de revoluţie care i-a urmat au fost vreodată mai vitriolant expuse ca în Orbitor, volumul 3, ce va apărea anul viitor şi în Germania. Acestui roman i s-au reproşat lungimi excesive privind epoca Ceauşescu, dar pentru mine a fost foarte important să spun acolo tot ce-am trăit în acele vremuri. De şapte ani scriu şi jurnalism propriu-zis, angajat politic şi, cred eu, onest. Herta Müller nu cunoaşte însă scrisul meu mai mult decât îmi cunoaşte viaţa. Scriitoarea germană are lumea drept cutie de rezonanţă. Eu nu am decât acest petic de hârtie. Dar, dacă aş avea puterea unui laureat Nobel, aş mătura, ca budiştii, iarba pe care calc, ca să nu strivesc din greşeală vreo gâză. Nu aş vrea să ajung vreodată să condamn un om pe baza unei conversaţii particulare.
Recomandările noastre
