Horia-Roman Patapievici: "În condiţiile în care în Europa Unită participarea la vot scade, de la an la an, şi scrutin după scrutin, nu doar în rândul democraţiilor în formare, ci şi în rândul celor consolidate, e limpede că instituţiile europene sunt confruntate cu un serios deficit politic."
Fenomenul este paneuropean. De unde provine? Din faptul că Parlamentul European, singura instituţie comunitară pentru care cetăţenii Europei Unite sunt chemaţi să voteze, nu are o putere semnificativă, în ciuda încercărilor de a i-o spori (tratatul de la Lisabona rămâne în continuare neadoptat). În momentul de faţă, Parlamentul European poate controla doar 50% din bugetul Uniunii, poate doar accepta (cu modificări) ori refuza propunerile de directive/ regulamente ale Comisiei Europene (procedura de co-decizie), în anumite domenii importante (precum politica externă ori agricultura) are doar dreptul de a fi informat şi consultat, competenţele sale legislative le egalează pe cele ale Consiliului UE doar în proporţie de ceva mai mult de 50% şi aşa mai departe.
Cum reprezentativitatea joacă oricum rolul unui demultiplicator, faptul că puterea unei instituţii (deliberative) alese asupra unor instituţii (executive) nealese este atât de limitată demotivează şi mai mult cetăţeanul care e chemat să voteze. Deficitul politic provine, deci, dintr-un deficit democratic.
În percepţia europenilor, „nu există o conexiune între votul pe care cetăţeanul îl dă pentru Parlamentul European şi politicile viitoare ale Uniunii Europene, între majorităţile ce se formează şi politicile europene” (J.H.H. Weiler). Prin urmare, absenteismul la vot nu se explică psihologic, ci politic. Într-adevăr, pentru cetăţean, contează votul care schimbă, iar conştiinţa inutilităţii lui, în mod raţional, îl ţine departe de urne, demoralizându-l. Acest argument poate explica nu numai de ce nici românii nu se vor înghesui la urne pe 7 iunie, ci şi limitele a ceea ce poate fi în mod raţional aşteptat de la cei pe care îi vom vota pentru a ne reprezenta în Parlamentul European. Trebuie să înţelegem că puterea directă a celor pe care îi vom trimite în Parlamentul European este mult mai limitată decât puterea parlamentarilor din parlamentul naţional. Nu ei vor contribui la elaborarea legilor care ne vor schimba viaţa. De ce? Din simplul motiv că nu acolo se decid acele legi. Cei care vor să ne facă să credem contrariul ne mint. Dacă sunt candidaţi, în mod interesat; dacă sunt doar ignoranţi, în mod dezinteresat.
Dacă puterea europarlamentarilor nu o egalează pe aceea a unui parlamentar obişnuit, aceasta nu înseamnă că prezenţa lor în Parlamentul European este inutilă. Pentru o ţară ca a noastră, care încă trebuie să dovedească totul, rolul europarlamentarilor este foarte important. Nu decisiv (decisivă este politica internă şi externă pe care o facem), dar foarte important. Această importanţă, însă, nu decurge din imaginea falsă a puterii pe care ar avea-o, ci din înţelegerea exactă a rolului pe care îl joacă Parlamentul European în concertul instituţiilor europene şi în procesul continuu de formare a corpului politic european. Dacă nu există demos european, asta nu înseamnă că el, prin acţiunea concertată a instituţiilor europene, nu se formează deja ori că funcţia sa politică nu este deja jucată de anumite instituţii aparent lipsite de putere, dar, în fond, cruciale pentru viitorul Uniunii. Ei bine, teza mea este că Parlamentul European, care funcţionează mai degrabă ca un club de influenţare şi de lobbying decât ca un parlament obişnuit, e chemat să joace, pentru viitor, rolul corpului politic absent. Rolul său îmi pare a fi acela de a forma o comunitate politică provizorie, în vederea realizării treptate a comunităţii politice permanente, care, în proiect, ar fi demosul european. Parlamentul European este, prin urmare, un fel de corp politic european avant la lettre: în el, aşa zicând, se experimentează in vitro poporul politic european.
Să nu uităm că, deşi europarlamentarii sunt aleşi naţional, ei nu formează în Parlamentul European grupuri etnice, ci politice, iar familiile politice sunt transnaţionale (şi tipic europene). Deşi extracţia este naţională (uneori etnică), asamblajul este politic. Europarlamentarul îşi reprezintă ţara de origine, dar cu apelativ politic. Eticheta politică este esenţială şi trece înaintea etichetei naţionale, deoarece deciziile depind de ponderea familiilor politice, iar importanţa unui europarlamentar nu depinde de ponderea ţării sale în Uniune (întindere, populaţie, forţă economică etc.), ci de ponderea în Parlamentul European a familiei politice căreia îi aparţine. În Parlamentul European se forjează cetăţenia europeană, nu etnicitatea europeană.
Din această definiţie rezultă rolul propriu extrem de important, pentru ţările de origine, pe care îl are de jucat un europarlamentar în Parlamentul European. Pentru a reprezenta cu adevărat interesele superioare ale ţării care îl trimite acolo, europarlamentarul trebuie să se comporte în Parlamentul European ca şi când binele comun ar fi o lunetă: când te uiţi dinspre ţara de origine, apare, la distanţă, Europa; când te uiţi dinspre Europa, apare, îndepărtată, ţara de origine. Toate poziţiile adoptate de europarlamentar trebuie luate având un ochi aţintit spre len tila care aduce în câmpul vizual Europa, ţinându-l pe celălalt în lentila care menţine în câmpul vizual ţara de origine. Decupajul trebuie să fie politic, croiala trebuie să fie europeană, dar materialul continuă să fie naţional. Cu o menţiune: metrajul a fost tras pe un rulou care avea în compoziţie toate denominaţiile naţionale.
(săptămâna viitoare voi scrie despre însuşirile pe care ar trebui să le aibă europarlamentarul român)
Recomandările noastre
