Vladimir Tismăneanu: "Pentru N. Steinhardt, problema salvării se află în centrul meditaţiei filosofice moderne."
Din acest punct de vedere, pentru el, ca şi pentru Leszek Kolakowski, celebrul gânditor polonez, filosofia şi religia sunt inseparabile. Evident, nu e vorba de identitate, ci de necesitatea comunicării între aceste registre spirituale şi de recunoaşterea faptului că problema Binelui reclamă o analiză a chestiunii Răului, deci a demonismului în istorie. Lui Steinhardt, ca şi lui Kolakowski, marxismul îi apare ca o teologie seculară, un mesianism politic care urmăreşte să se substituie religiei tradiţionale. Comunismul a instituit cultul Turnului Babel, fiind de fapt un ersatz profan pentru nevoia de credinţă şi fraternitate. Scrie Steinhardt: „Secolul al XX-lea a văzut, în afară de calamităţ i, toate fumurile iadului şi demenţ ei, a văzut că iadul poate fi, că e în orice clipă gata să treacă de la virtualitate la închegare“. Concluzia este dostoievskiană: „Abisul, situaţiilelimită şi angoasa ieşită-n stradă şi postată pe la colţuri au arătat omului de rând al secolului al XX-lea că diavolul există şi că este aproape de el. Prin urmare, secolul al XX-lea e cel mai pregătit să devină creştin“. Aici, gândirea religioasă a lui N. Steinhardt, spirit deschis ecumenismului, se întâlneşte cu personalismul lui Emmanuel Mounier, cu existen- ţialismul creştin al lui Berdiaiev şi cu viziunea universalistă a lui Ioan Paul al II-lea. Este vorba de un creştinism care a interiorizat tragediile unui veac al lagărelor de exterminare şi al asasinatelor în masă, deci unul pentru care toate fiinţele umane, indiferent de origine, au dreptul la libertate.
Comunismul a fost o temă la care Steinhardt a revenit mereu, încercând să-i desluşească resursele emoţionale şi să-i lumineze abdicările sordide. Citind, la recomandarea lui Dinu Pillat, romanul „Maestrul şi Margareta“ de Mihail Bulgakov, N. Steinhardt constata că diavolul Behemoth duce cu el un Primus, antisimbol al unei civilizaţii bazate pe falsificarea crasă a valorilor umane. Un sistem care promite abundenţa şi livrează penurie. O doctrină care anunţă emanciparea omului şi generează forme de asuprire neosclavagistă. Totul se reduce de fapt la mizeria generalizată, deopotrivă în plan material şi spiritual: „Ăsta e comunismul! Ăsta şi nu altul: tovarăşul de la raion, spaţiul locativ, certificatul de origine socială, delaţiunea obligatorie, cozile, primusul. În vreme ce un miliard şi jumătate de imbecili, în Occident, oftează, manifestă, răpesc, urlă, scriu, se despoaie, îşi lasă barbă, fac dragoste în public, aruncă cocktailuri Molotov pentru a realiza idealul: Primusul, maşinuţa cu gaz a sărăcimii“. Iar celor care perseverează în acest vis egalitar, în pofida celor mai şocante probe ale eşecului său lamentabil, gânditorul le răspunde: „Alt comunism? Dacă s-ar fi realizat altundeva era altfel? Când l-om face noi va fi altceva. Iluzii, prostii. Tot cu aceleaşi elemente constitutive veţi lucra. Tot acolo veţi ajunge. Tot la acelaşi rasism social, marxist nu mai puţin decât leninist (deşi ar fi, poate, om cumsecade, deşi burghezia a jucat un rol progresist, n-avem ce-ţi face: eşti cum eşti, şi cum altfel nu poţi fi, trebuie aşadar să fii osândit). Ăsta e, nu altul. Răzbunător, mic, împuţit. Mahalagesc. Pizmaş. Credincios al treimii: ură, bănuială, invidie. Cu gură de ţaţă şi ură de slugă. Societatea bunei stări, unde Bucătăria e Primusul de pe coridor. Ştiu ei, demonii, unde să se întrupeze, nu întâmplător“.
Aici e miezul chestiunii, în chiar ambiţia lipsită de orice frâne de a transforma totul, de a schimba lumea fără a ţine cont că există lege, tradiţie, norme de existenţă care nu pot fi batjocorite fără dezastruoase consecinţe. Resentimentul social, asemeni celui rasial al nazismului, sunt de fapt expresii ale unei decăderi din umanitatea noastră comună. În „Trilogia lui Theophil Magus“, Leonard Oprea a accentuat cu inspirată acurateţe dimensiunea sacră a scrisului lui Steinhardt. Într-adevăr, ca şi în cazul operelor altor gânditori moderni aflaţi în căutarea unei împăcări între „povară şi har“ (Simone Weil), avem de-a face cu o spiritualizare a tărâmului existenţei istorice şi cu strădania de a găsi un sens în ceea ce altminteri ne apare ca un hăţiş inscrutabil.
Prin chiar natura sa confesiv-metafizică, dar şi prin clocotitoarea tensiune dintre revoltă şi smerenie, „Jurnalul fericirii“ este o carte de o inalterabilă actualitate. Iată de pildă o notaţie legată de reacţiile penibile ale Vestului la invadarea Cehoslovaciei şi politica abjectă a „normalizării“: „Pe lista păcatelor împotriva Sfântului Duh aş adăuga acel «E un accident de parcurs» rostit de ministrul francez Michel Debré - şi necontrazis nici de Generalul de Gaulle, nici de André Malraux - despre ocuparea Cehoslovaciei şi moartea lui Jan Palach“. Eroismul îi apare lui Steinhardt drept expresia supremă a afirmării unei demnităţi ce ţine de chiar sensul existenţei noastre. Un mod de a fi pe care lacheii, poltronii şi lichelele nu-l vor pricepe niciodată: „De şmecheri şi de canalii distanţarea se realizează prin nepăsare şi refuzul de a-i întâlni pe teritoriul lor“.
Recomandările noastre
