Cu acest prilej, îşi va lansa cartea „Mărturisirile unui disident convertit” (Editura Polirom, 2009), o antologie a celor mai bune texte scrise de el în ultimii zece ani. Am o admiraţie fără margini faţă de acest erou al timpului nostru. Intrat în colimatorul securităţii poloneze încă din adolescenţă, a fost arestat şi întemniţat de trei ori. În martie 1982, în timpul Legii Marţiale, ministrul de interne i-a făcut oferta de a fi eliberat contra semnării angajamentului că va renunţa la „activităţile împotriva legii”. I se asigura un paşaport şi i se promitea o călătorie pe Coasta de Azur. Adică expulzarea din ţară.

Deşi întemniţat, Michnik scrie din lagărul de la Bieloleka următoarele rânduri: „… nu sufăr de fobia emigrării. Nu fobia mi-a dictat aceste rânduri. Şi nici orbirea patriotică. Nu curajul mă face să aleg închisoarea în locul alungării din ţară. Fac această alegere de frică. De spaima că salvându- mi gâtul aş putea să-mi pierd onoarea”. Pentru ca lucrurile să fie definitiv clare, i se adresează direct ministrului de interne, Czeslaw Kiszczak: „Pentru mine, domnule general, închisoarea nu e o pedeapsă atât de dureroasă. În acea noapte de decembrie, nu eu am fost condamnat, ci libertatea. Nu eu sunt ţinut astăzi în închisoare, ci Polonia. Pentru mine, domnule general, adevărata pedeapsă ar fi dacă, la ordinele dumneavoastră, aş spiona, aş manevra bulanul, aş împuşca muncitori, aş lua interogatorii arestaţilor şi aş da sentinţe necinsitte. Sunt fericit să mă ştiu de partea bună, printre victime, nu printre călăi. (…) În viaţa fiecărui om de onoare vine un moment greu, domnule general, când simpla propoziţie albul e alb şi negrul e negru e plătită scump. În asemenea momente, domnule general, grija omului de onoare nu e preţul pe care-l va avea de plătit, ci siguranţa că albul este alb şi negrul este negru. Dar pentru a-ţi da seama de asta trebuie să ai conştiinţă”. Iar concluzia e nimicitoare: „Pentru a oferi cuiva ca mine, care a stat doi ani în puşcărie, să plece pe Coasta de Azur, în schimbul sinuciderii morale, înseamnă că trebuie să fii un porc”.

Adam Michnik scria aceste rânduri, repet, în timpul Legii Marţiale instituite de generalul Jaruzelski. Scria cu lanţuri la mâini şi la picioare, şi nu din vreo ţară occidentală, sub protecţia şi garanţiile democraţiei. Acest episod e încă o pagină din istoria onoarei în Polonia, ţară care a ştiut să producă în momentele cruciale personaje care te fac să fii mândru că aparţii speciei umane. Am invocat însă numele lui Adam Michnik pentru că, în urmă cu mai mulţi ani, el a făcut o declaraţie care m-a contrariat: „Nu deschideţi arhivele Securităţii! Veţi afla doar mizerii şi versiunea securiştilor şi turnătorilor asupra vieţilor voastre”. Astăzi, deşi cred în continuare că trebuie să cunoaştem trecutul în toată nemernicia lui, nu mă pot împiedica să constat că Michnik a avut partea lui de dreptate.

Care sunt marile revelaţii şi marile efecte ale deschiderii – întredeschiderii, de fapt – a arhivelor? Minime, când nu de-a dreptul descurajante: niciun torţionar n-a plătit pentru faptele sale, niciun securist n-a cunoscut „binefacerile” puşcăriei, niciun activist n-a ajuns în faţa tribunalului. Singurii care au fost pedepsiţi pentru prostia, slăbiciunea şi frica de-a se fi pus în slujba represiunii sunt câţiva intelectuali care au înţeles, după 1990, că nu mai pot merge alături de forţele întunericului. Când aliaţii pe faţă ai Securităţii continuă să ne decidă destinul, când administraţia centrală e plină de slugoi bolşevici, când marile averi s-au făcut pe baza informaţiilor şi complicităţii cu subterana comunisto-securistă, pare o prostie să mai speri că lucrurile se vor îndrepta.

Şi, cu toate acestea, nu trebuie cedat. Oricâţi avocaţi va plăti Felix- Voiculescu, oricâţi complici va găsi pe la MAE ambasadorul de la Lisabona, oricâtă şmecherie va dovedi Arhiepiscopul Sucevei, pata ruşinoasă nu va fi spălată atât de uşor. Mona Muscă şi Carol Sebastian au fost sacrificaţi pentru că Securitatea supravieţuieşte nu doar prin cadrele încă active, ci şi prin mentalitatea pe care a reuşit s-o perpetueze în rândul multora dintre angajaţii serviciilor speciale.

Securitatea nu va putea continua la nesfârşit să ne livreze doar „turnătorii noştri”. Va sosi un moment în care vor începe să iasă la lumină şi faptele abominabile ale delatorilor care au continuat să arunce spre noi noroiul urii, neputinţei şi slugărniciei scabroase. De fiecare dată când se va întâmpla acest lucru, mă voi gândi la curajul lui Adam Michnik. Mă voi gândi că fiecare nou dosar de securitate scos de la secret înseamnă, totuşi, o rază de lumină într-un întuneric patologic. Şi mă voi mai gândi că eroii nu trebuie să aibă întotdeauna dreptate!