Să nu dispreţuieşti lucrurile din care se hrăneşte viaţa este o poruncă lipsă sau prea puţin cunoscută.

Pe măsură ce lumea devine mai şuie, oamenii parcă şi mai tare se înverşunează în căutarea dezechilibrului. Nici un reflex sănătos nu mai mişcă din picior a semn de viaţă. De altfel, echilibrul, măsura, proporţia armonioasă rămân nişte concepte bune numai pentru mobila zen de serie cu care îşi diagnostichează psihopaţii moderni casele. Nici urmă de spirit, nici urmă de linişte sau înţelepciune. Viaţa începe să imite limbajul. Spunem iluminare şi folosim semnul sonor care o reprezintă.

Dar cine ştie ce o însemna şi drăcovenia asta?! Cum să ajungi să te lovească iluminarea măcar un pic, în Berceni?! Aproape că nici nu mai exişti dacă ai bucurii fără valoare de piaţă. Aşa au ajuns bieţii oameni să nu mai caute lucrurile care îi fac fericiţi şi să preţuiască nimicurile care îi fac pe alţii să se simtă valoroşi.

Voiam să profit de ocazie ca să vă aduc aminte că dintr-un anumit punct de vedere suntem nişte tâmpiţi, dacă nu folosim multe cristale Swarovski în gospodărie. Dar ce ştim noi ce sunt cristalele Swarovski şi, mai ales, cât costă ele?! Simt nevoia să mă mărturisesc şi să nu-mi cer scuze pentru că cel mai drag obiect pe care mi l-am cumpărat dintr-o călătorie este o coasă austriacă.

Nu mai pomenesc de nicovala specială şi de ciocanul de bătut coasa, că vi se ofileşte gazonul japonez. Bun, şi care e chestia?! Sigur sunt mulţi criminali în serie care au fost cel puţin la fel de fericiţi ca mine când şi-au descoperit drujba predestinată. Chestia este că gesturile şi întâmplările mici îşi păstrează nealterată puterea de a ne încânta şi transfigura, dacă ştim să le iscăm fără efort şi să ni le asumăm.

Într-un fel trăim într-o societate jenată şi jenantă. O casă la ţară se traduce, pentru audienţa gata să te sfâşie cu invidia, printr-o vilă intimă cu 400 de camere. Pasiunile sunt suspecte, iar măiestria uşor depăşită şi neinteresantă. Femeile moderne afirmă că nu ştiu să gătească, cu aerul că au o calitate.

În general, e bine să fii mediocru sau împiedicat, e bine să ai pasiuni general valabile, de firmă, şi să nu cumva să aduci vorba de cele importante. Dacă omenirea vrea să vorbim despre unghii, atunci să vorbim despre unghii, chiar dacă viaţa noastră e în altă parte. Şi asta e cealaltă faţă a răului care ne ajută să nu mai putem nici să ne prefacem fericiţi uneori. Să tânjim la nesfârşit după toate cele care ne sunt şi ne vor rămâne străine ca să devenim nişte turişti prin existenţa noastră.

Într-un fel ajungem să trăim nu viaţa, ci ceea ce ne închipuim că este. Îţi trebuie şi curaj, şi imaginaţie ca să ştii şi să le poţi transmite şi altora care sunt lucrurile care te fac mulţumit, să nu zic fericit. Lucrurile simple - asta este o sintagmă transformată în cel mai dizgraţios clişeu. Pare simplu, simplist, să vorbeşti despre coasă şi despre alte obiceiuri fără niciun pic de referinţă.

Bucuria e din ce în ce mai lipsită de referinţă, pe măsură ce fericirea e din ce în ce mai dependentă de referinţe. Ouăle roşii sunt prea simple, de exemplu, trebuie să fie colorate în curcubeu ca să poţi să le preţuieşti cât de cât. Ceea ce este prea aproape nu arată la fel de bine precum cele depărtate şi nevăzute.

Locurile în care creştem nu mai sunt la fel de frumoase şi de potrivite pentru sufletul nostru precum cele străine. Pare că nu contează dacă mai crezi în ceea ce faci, atât timp cât nu te vede nimeni. De aceea şi lăcaşurile credinţei seamănă prea des mai mult cu oamenii decât cu Dumnezeu.

Pasiunile seamănă prea des cu obsesiile. Gesturile trebuie mai totdeauna să dovedească ceva, să afirme, să contrazică, să umilească, să strivească. Din ce în ce mai rar vedem imponderabilul, din ce în ce mai rar ne putem convinge că nu trebuie să demonstrăm că simţim ceea ce facem şi că facem ce simţim.

Într-un fel, prin alăturarea asta dintre mine şi coasa mea extraordinară am căutat să reabilitez relaţia dintre om şi lucrurile bune carei stau în putere, fără să le acorde importanţă. Poate aşa să ne mai gândim din când în când că ceea ce facem este un instrument de măsură al relaţiei dintre bucuria noastră şi bucuria pe care o strecurăm în lume. Me and my coasa, eu şi coasa mea, umplem aerul de iarbă.

P.S.: Am reluat de curând acest sport, cositul, adică, şi mă gândesc că ar merita, la cât e de complex, să fie inclus pe lista sporturilor olimpice. In coasa we trust.