Vlad Stoicescu: „«Poţi prosti pe toată lumea un timp şi pe câţiva tot timpul. Dar nu poţi prosti pe toată lumea tot timpul».În noiembrie 2004, când scria aceste rânduri, Mircea Cărtărescu era un om disperat”.

Disperat că „baronul roşu de Colentina” - l-aţi recunoscut, nu e nevoie de personificări inutile - ar putea ajunge preşedintele României. Disperat că „socialismul cu caviar şi Veuve Clicquot” ar putea deveni noua religie politică a unei ţări care navigase, nepermis de mult, în oceanul capriciilor şi al intereselor de partid.

Şi pentru că Mircea Cărtărescu nu era singurul român disperat, strigând din toţi rărunchii împotriva Gulliverilor închipuiţi, cu pretenţii şi apetit de „baroni”, au urmat schimbarea, promisiunile, speranţa, două partide şi o relaţie tumultuoasă, creşterea economică, mogulii, iar, în spate, implacabil, sistemul. Caviarul a rămas pe masă. De pe scaune s-au ridicat unii doar pentru a se aşeza alţii. Nu întreţin iluzii naive.

Politica nu mai e, decât în manuale, arta de a face necesarul posibil. Realitatea e ceva mai trivială. Realizez însă că suntem condamnaţi definitiv la pesimism. Până în 2004, partidul asamblat de Ion Iliescu pe meterezele statului îşi definitivase opera: o imensă clientelă de partid, megaafaceri finanţate din bani publici şi o lege a tăcerii cointeresate.

Ajunsă la putere pe armăsarii viguroşi ai discursului anticorupţie, alianţa PNL-PD a mimat, o vreme, cumpătarea. Apoi, tentaţia a devenit din ce în ce mai mare. S-a jucat puţin pe scena politică şi s-a dansat intens în spatele cortinei. Previzibil, păpuşile gonflabile au început să se umfle tot mai tare şi să plutească în stratosferă.

Cum se citeşte, de fapt, fraza anterioară? Nimic mai simplu: răsfoiţi paginile de astăzi ale „Evenimentului zilei” până daţi peste cuvintele-cheie Adriean Videanu, Mircea Andrei, Ioan Folescu, Teodor Atanasiu, Mihai Gorghiu sau Petre Rainof. Dacă încercaţi, în urmă cu patru ani, să-i reperaţi în spaţiul public, aţi fi avut surpriza să constataţi că erau aliaţi de nădejde în proiectul mântuirii României cu cădelniţa pe care scria „Dreptate şi Adevăr”.

Ce-a făcut, în prima instanţă, disperarea a desfăcut ulterior tot disperarea - după bani, influenţă şi putere. Astăzi, vechii aliaţi se bat prin tribunale, dreptatea are câteva conotaţii penale, iar adevărul e acesta: linii invizibile au retrasat graniţele vechilor feude. Povestea e aşa: în toamna lui 2008, în ultimele luni ale guvernării PNL, patru „curteni” loiali liberalismului au ajuns în fotolii de directori la Electrica. Contracte beton, încheiate pe o perioadă de patru ani, trebuiau să le asigure viitorul.

Imediat însă s-au dezlănţuit stihiile electorale. PNL-ul a trecut în opoziţie, Electrica a intrat în portofoliul Ministerului Economiei (a se citi, pe mâna lui Adriean Videanu), iar garda liberală a fost forţată să plece. Ca să respectăm adevărul procedural, cei patru au fost demişi.

Astăzi, foştii directori cer în instanţă câteva sute de mii de euro, acuzând manevra abuzivă. Au toate şansele să câştige, deşi, după toate regulile unei societăţi normale, ei nar fi trebuit să ajungă vreodată în posturile de la Electrica. În tabăra cealaltă, compania de stat, implicată în proces doar pentru că Videanu a avut ambiţia de a-i evacua pe intruşi, a externalizat serviciile juridice, în acest caz către casa de avocatură „Mircea Andrei şi Asociaţii”.

Întâmplător, domnul Andrei este senator PDL şi, printre altele, un apropiat al lui Liviu Luca, prieten cu Sorin Ovidiu Vîntu. Nu că ar avea vreo legătură una cu alta, deşi întrebarea rămâne: de ce plăteşte Electrica, din bani publici, asistenţa juridică într-un litigiu iscat din motive politice, în condiţiile în care compania dispune de jurişti proprii?

Habar n-am dacă, de acolo, de sus, unde bărbaţii României politice respiră aerul rarefiat al puterii, literele tipărite într-un ziar se mai văd. Dacă a mai rămas însă cineva aici, jos, un răspuns e necesar: nicio schimbare de Constituţie, nicio reformă parlamentară, niciun discurs anticorupţie nu vor opera definitiv cancerul clientelar.

E un studiu de caz fără accentele dramatice de altădată. În 2004, am fi fost furioşi. În 2010, am cam obosit şi pentru farsa asta. Pur şi simplu, la curtea noilor baroni sunt prea mulţi bufoni convinşi că pot prosti pe toată lumea, tot timpul.