Vladimir Tismăneanu: "Discuţiile despre afinităţile istorice şi politice dintre fascism şi comunism rămân la ordinea zilei".
Primul care a vorbit despre fraţii gemeni, totalitarismul de stânga şi cel de dreapta, deci bolşevismul şi fascismul, a fost scriitorul polonez Gustaw Herling-Grudzinski, supravieţuitor al Gulagului şi adversar ireductibil al oricărui sistem terorist-ideologic. Tema este de o actualitate incontestabilă pe care o constatăm de fiecare dată când este atinsă. Prietenul meu Radu Stern, distins istoric de artă din Elveţia, îmi propune un dialog despre nazism şi socialism, trecând aşadar un prag conceptual şi atingând chestiuni ce pot stârni polemici aprinse. Reiau aici câteva idei din răspunsul meu, mai cu seamă că sunt direct legate de analiza pe care o fac barocului comunisto-fascist (în versiunea românească, dar nu numai). Sunt destui pentru care simpla comparaţie între cele două experienţe totalitare ar însemna o abdicare de la valorile liberal-democratice. Comunismul (şi cu atât mai mult un vag definit socialism) continuă să se bucure de un straniu alibi legat de tradiţia rezistenţei antifasciste. Dacă menţionezi Gulagul stalinist, lagărele din statele satelizate ale Europei de Est, milioanele de victime ale maoismului drepte încarnări ale Răului radical, efecte ale proiectului comunist, ţi se răspunde cu un surâs dispreţuitor că e vorba de aberaţii locale, de consecinţele „despotismului asiatic“, de „eterna Rusie“, de efectele subdezvoltarii etc. Nu scria socialistul (ex-troţkist) Isaac Deutscher că stalinismul este rezultatul degradării marxismului la nivelul „magiei primitive“?
În realitate, cum au demonstrat-o atâţia exegeţi ai mişcărilor totalitare, există înrudiri extrem de frapante şi semnificative între cele două extreme. Îi menţionez aici pe Hannah Arendt, Jacob Talmon, Zeev Sternhell şi A. James Gregor (cartea pe acest subiect a acestuia din urmă, „Fetele lui Ianus“, a apărut şi în româneşte). Evident, fascismul nu este doar socialism. Nazismul a simbolizat o exacerbare a unui exclusivism naţionalist ale cărui rădăcini pot fi găsite într-o tradiţie pan-germanistă care i-a inclus pe Fichte, pe Wagner şi pe Houston Stewart Chamberlain. Pe de altă parte, Wagner şi-a început cariera politico-profetică în zona romantismului „progresist“. Hitler însuşi, imediat după Primul Război Mondial, a frecventat cercuri în care tematica naţional-bolşevismului se întâlnea cu un antisemitism turbat. După luarea puterii în ianuarie 1933, Frontul Muncii condus de Robert Ley a continuat politicile sociale din perioada Weimar şi chiar mai de dinainte. Ziua de 1 Mai a rămas sărbătoare muncitorească în perioada dictaturii naziste. Sindicatele au fost suprimate, dar nu a fost abolit niciun avantaj social acordat proletariatului (pensii, concedii, case de odihnă). Roşul şi brunul s-au împerecheat în simbolismul NSADAP. Nazismul a fost constant antiplutocratic şi anticapitalist, doar că se limita la „iudeo-plutocraţie“ (în primă fază). Ar fi mers evident în direcţia extirpării capitalismului în genere. Cum observa cândva Petre Pandrea, în pătrunzătoarea sa carte „Germania hitleristă“, ideologia nazistă distingea (în chip cu desăvârşire specios) între „capitalul productiv“ („arian“) şi cel „spoliator“ (evreiesc). Pe lungă durată, după eliminarea aşa-numitului capital „de jaf“, ar fi urmat lichidarea pieţei libere. Logica totalitară nu permite enclave de iniţiativă autonomă. Este ceea ce au ştiut marii gânditori libertarieni precum un Hayek şi un von Mises atunci când au denunţat socialismul (în ambele sale versiuni apocaliptic-transformatoare) ca sistem constrângător, deci ca o utopie menită să lichideze demnitatea individuală şi să impună „reţete ale fericirii“ concepute de un stat major al revoluţiei totale.
Naţional-bolşevismul care reînvie în Rusia la ora actuală, prin mişcarea condusă de Eduard Limonov, a fost una din direcţiile care au inspirat proiectul nazist. Hitler s-a despărţit de exponenţii săi, pe unii i-a lichidat fizic, dar programul fraţilor Strasser a continuat să susţină, fie şi în chip ezoteric, resentimentul antiburghez ca fundament al nazismului. La rândul lor, naţional-bol- şevicii au rupt cu Hitler, dar era o despărţire tactică. Ambele părţi erau convinse că „Sistemul“ trebuia zdrobit. Tocmai din acest motiv, dincolo de diatribele împotriva marxiştilor, Hitler nu a renunţat niciodată la numele de „socialist“ al partidului său. Denumirea unui partid nu este fără importanţă, mai ales în aceste cazuri în care propaganda este inseparabilă de lozinci şi mitologie. Despre Mussolini şi revoluţia fascistă nu are rost să mai vorbim. La sfârşitul vieţii, Stalin nu făcea un secret din antisemitismul său patologic. Nazismul a fost socialismul luptei de rasă. Comunismul a fost socialismul luptei de clasă. La polul opus s-au aflat conservatorismul tradiţional (ostil radicalismului anarhic plebeu) şi liberalismul în variile sale ipostaze, inclusiv aceea oximoronic numită socialistă. Colectivismul tribal (comunitatea rasială) era opus celui de clasă, însă erau unite întru anticapitalism. Pactul dintre Hitler şi Stalin din august 1939 consfinţea nu doar o alianţă tactică, ci şi o simbioză ideologică întemeiată pe aversiuni, fobii şi uri comune.
Recomandările noastre
