Există clipe într-adevăr sărbătoreşti în istoria unei culturi. Sâmbătă, 17 martie 2012, H.-R. Patapievici a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest din Timişoara.
Scrierile anti-totalitare ale lui H.-R. Patapievici au fost şi rămân repere ale gândirii democratice româneşti, analize percutante şi riguroase ale patologiilor comuniste şi post-comuniste. Reacţiile negative, calomniile venite din zonele neo-comuniste şi şovin-naţionaliste nu au făcut şi nu fac decât să confirme meritele lui H.-R. Patapievici ca remarcabil gânditor liberal şi ca intelectual critic. Pentru mine şi pentru mulţi alţii, gândirea lui H.-R. Patapievici este emblematică pentru patriotismul luminat, acel patriotism civic, cinstit şi curat pe care l-a susţinut, de pildă, Corneliu Coposu.
Acest titlu vine la propunerea Facultăţii de Litere, Istorie şi Filosofie. Fiind eu însumi Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest, sunt încântat să salut decizia de acordare a acestui titlu unui intelectual pe care îl admir în cel mai înalt grad. Horia-Roman Patapievici este un gânditor original, un spirit viu şi nobil, ale cărui lucrări dovedesc erudiţie, creativitate conceptuală, angajament moral şi o veritabilă deschidere spre dialog. Mă refer în primul rând la "Omul recent", la "Ochii Beatricei", la cartea despre Ioan Petru Culianu, contribuţii esenţiale la explorarea originilor, tensiunilor, dilemelor şi şanselor modernităţii. Opera lui H.-R. Patapievici se situează la intersecţia dintre filosofia ştiinţei şi ceea a culturii.
Ca preşedinte al Institutului Cultural Român, H.-R. Patapievici a probat o autentică vocaţie pentru construcţia instituţională modernă, a susţinut proiecte recunoscute internaţional în cele mai prestigioase publicaţii ale lumii. Nu întâmplător, H.-R. Patapievici a fost ales preşedinte al EUNIC (reţeaua institutelor culturale europene) unde a avut o activitate strălucită.
Adaug că sunt onorat şi fericit de prietenia fraternă care mă leagă de Horia Patapievici. Am mai spus-o, ţin să o repet aici şi acum: fără Horia n-aş fi rezistat asaltului mocirlei cu care m-am întâlnit în timpul activităţii Comisiei Prezidenţiale de analiză a dictaturii comuniste, din care am făcut parte amândoi. Ne-am cunoscut la începutul anilor ’90, ne citeam reciproc, ne zărisem, dar Mircea Mihăieş a fost cel care a făcut posibilă prima noastră întâlnire reală. De-a lungul anilor, am trecut împreună prin numeroase încercări. Ne-au fost desfigurate ideile, ne-au fost insultate rudele apropiate, am fost ponegriţi, ni s-au maculat de o manieră abjectă biografiile. Maniacii conspiraţiilor ne-au înfierat pentru toate relele lumii. Trepăduşii xenofobi ne-au negat dreptul de a vorbi despre cultura românească.
Ceea ce preţuiesc la Horia, dincolo de cultura sa fenomenală, dincolo de intuiţiile scăpărătoare, este o verticalitate invincibilă, un devotament rar întâlnit pentru principii. La care se adaugă, evident, cultul prieteniei. Horia respiră graţie prieteniei. Nu mai e nevoie să o spun, poate conta pe mine oricând. În vremuri însorite şi în cele pe care Octavio Paz le numea înnourate.
Comentariile la acest articol sunt supendate!
Recomandările noastre
