Timp de douăzeci de ani, fărădelegea s-a făcut la noi prin încălcarea legii, ceea ce, călcătorilor de lege, le-a creat o mulţime de probleme: orice ar fi făcut, se aflau mereu în ofsaid, căci, odată legea încălcată, călcarea ei nu mai putea fi ascunsă.
Ca atare, făptaşii trebuiau să mituiască în mod continuu, în dreapta şi-n stânga, iar anii până la prescrierea faptei erau număraţi cu anxietate, zi cu zi. Pentru ei, ideal ar fi fost ca legea să poată fi călcată fără posibilitatea de a constata încălcarea. Ori, măcar, fără posibilitatea de a o reclama.
În crearea acestui aranjament ideal, un ajutor neaşteptat a venit din partea parlamentului, atunci când îndârjirea a 322 de parlamentari le-a arătat tuturor infractorilor că se poate suspenda chiar şi un preşedinte fără a avea nici cea mai mică urmă de temei legal. În acea zi, pe piaţa fărădelegilor din România a apărut un nou mecanism de comitere şi dosire a fărădelegii: legalizarea ei.
De ce să rişti să ajungi în faţa legii pentru un delict, când poţi să scoţi în afara legii însăşi penalizarea delictului? De ce să stai sub ameninţarea unei legi normale, când ai puterea de a face una strâmbă, care nu-ţi mai penalizează delictele?
Omul care intenţionează să încalce legea, dacă se întâmplă să fie şi puternic, are prin urmare la dispoziţie două soluţii: fie legalizarea delictului, fie scoaterea în afara legii a instituţiei chemată să îl sancţioneze. Folosirea legislativului pentru a vota legi strâmbe ori excepţii avantajoase (dar vicioase) s-a dovedit, pentru infractorii noştri puternici, irezistibilă. Iar când s-a văzut ce influenţă politică enormă a căpătat Curtea Constituţională (ca urmare a conflictului dintre guvern şi preşedinţie), ideea de a scoate în afara legii instituţii întregi, invocând excepţia de neconstituţionalitate, nu a mai apărut atât de scandaloasă, cum ar fi apărut acum zece sau cincisprezece ani.
Pe scurt, în ultimii ani, de la fărădelegea prin încălcarea legii s-a trecut la fărădelegea prin înlăturarea legii. L-a deranjat pe Dan Voiculescu CNSAS? Toată instituţia a fost scoasă în afara legii. I-au deranjat pe judecătorii Curţii Constituţionale investigaţiile Agenţiei Naţionale de Integritate? ANI e scoasă în afara legii. Vor câţiva înalţi funcţionari să obţină o pensionare extrem de favorabilă, care să îi privească numai pe ei? Se votează în parlament un amendament la o lege. Vor parlamentarii sau magistraţii privilegii? Şi le votează singuri, în virtutea dreptului care le-a fost acordat de lege.
Doar că legea le conferea dreptul de a legifera pentru alţii în vederea realizării binelui comun, în timp ce ei uzează de acest drept ca să legifereze excepţii în folosul lor. Legea le conferea un drept, care instituia o obligaţie, iar ei au uzat de el ca de o şansă, care le oferea un privilegiu.
Fireşte, nu oricine poate vota legi ori dispune de deciziile Curţii Constituţionale în interes propriu. Ca să faci asta, nu e suficient să intenţionezi să încalci legea (condiţie necesară pentru a de veni un infractor), trebuie să deţii şi o poziţie de privilegiu (în sensul definit mai sus).
Această deosebire face ca făptaşii români de azi să se împartă în mod spontan în două categorii: cei care, din lipsă de influenţă, se resemnează să comită fărădelegi în stil vechi (adică prin simpla încălcare a legii); şi cei care, pentru că au influenţă şi putere, îşi pot pune fărădelegile la adăpostul dezincriminării delictului (adică printr-o vicioasă distorsionare a înseşi ideii de drept pozitiv).
Cum spunea Ceauşescu, s-a trecut la o „nouă calitate” - de la fărădelegea făcută împotriva legii, la fărădelegea făcută chiar cu legea. Ca să se ajungă aici, nu doar făptaşii au trebuit să inoveze, şi conştiinţa publică a trebuit să accepte. Din punctul meu de vedere, gravitatea nu ţine atât de inventivitatea infractorilor (care, într-o lume a scelerateţei, e normală), cât de pasivitatea opiniei publice, care s-a resemnat să accepte.
Această resemnare e prevestitoare de lucruri (şi mai) rele. Ca de multe ori în ultima vreme, mă întreb: cine mai rămâne să apere spaţiul public de creşterea spectaculoasă a neruşinării, după ce televiziunile ne-au trădat, iar opinia publică nu mai distinge inacceptabilul de acceptabil?
