Horia Roman-Patapievici: "Cristian Tudor Popescu a simţit nevoia să se pronunţe şi el în chestiunea expoziţiei "Freedom for lazy people", organizată de ICR NY ("Scandalul boului bej", Gândul, 11 august 2008)".
A făcut-o în stilul său caracteristic: apodictic, brutal, simplist şi lovind cu ranchiună. Iată raţionamentele şi afirmaţiile sale. Scandalul creat în jurul ICR NY de „NY Magazin“, preluat apoi de „Antena 3“ printr-o uriaşă mobilizare mediatică, nu ar fi decât „aşa-numitul scandal al poneiului roz“. Nu se suflă o vorbă de minciunile proferate, de falsurile comise, de linşajul mediatic. Nu. Pentru dl Popescu, totul nu este decât o furtună într-un pahar. Paharul este mediul intelectual. Mediul intelectual, se afirmă, nu are legătură cu viaţa reală. Viaţa reală este formată, în viziunea dlui Popescu, din „tractorişti, prelucrători prin aşchiere, asistente medicale sau producători de bere“. Intelectual autentic, ni se spune, este cel care aplică raţionamentele corecte asupra realităţii. După tonalitatea articolului, nu putem avea niciun dubiu că din această categorie face parte chiar dl Popescu. Intelectuali care doar îşi zic aşa, fără să fie, sunt toţi ceilalţi. Despre aceştia dl Popescu ne informează că au în cap tot atâta intelect cât un bou bej. Ne sunt furnizate două ilustrări ale intelectualilor care sunt de fapt boi bej: cei care, denunţând expoziţia, au văzut antisemitism în svastica de pe crupa poneiului roz şi cei care, ca organizatori ai expoziţiei, s-au apărat de aceste acuzaţ ii, producând ceea ce dl Popescu numeş te „afirmaţii cu specific intelectual“ (pentru care nu are decât dispreţ). Argumentul împotriva primilor este că ignoră contextul. Contextul este crupa poneiului, care îi aminteşte dlui Popescu „de obiceiul naziştilor de a ştampila pe buci târfele cu care se culcau“.
Argumentul împotriva celor care s-au apărat de acuzaţia de antisemitism este dublu. În primul rând, aceştia ar fi „gorilele“ preşedintelui Băsescu; de unde rezultă că persecutarea lor politică este justificată. În al doilea rând, „gorilele“ preşedintelui nu ar fi de fapt preocupate de management cultural, ci de obţinerea sinecurilor, de coeziunea găştii. Din acuzaţia că managementul nu este veritabila lor preocupare, rezultă că prin aceşti „aşa-zişi intelectuali“ dl Popescu îi are de fapt în vedere pe intelectualii de la ICR. Ne sunt furnizate şi alte informaţii, de pildă aceasta: „d. Patapievici, în toate luările de cuvânt publice, este un badigard feroce, din toate poziţiile, al d-lui preşedinte“. Prin urmare, „băsescianul cu papion“ (cum mă numeşte dl Popescu) degeaba „se plânge că e «lucrat politic», ca ultimul parlamentar chemat la DNA“ - o merită. Deşi esopic construită şi pieziş exprimată, sugestia dlui Popescu este că activitatea ICR e animată de motivaţii joase, mercantile şi clientelare. Aşadar, boii bej sunt şi cei care au acuzat ICR de antisemitism, şi intelectualii de la ICR care au negat acuzaţiile.
Acestea sunt afirmaţiile dlui Popescu. Domnia Sa produce şi o soluţie: acceptarea întregului scandal ca pe o consecinţă firească a ceea ce sunt intelectualii de la ICR (nişte „aşa-zişi“ şi nişte „gorile“). Ei sunt în fond responsabili şi de campania de presă orchestrată împotriva lor, şi de politizarea cazului, şi de minciunile proferate. De ce? Pentru că, dincolo de vini, pur şi simplu au meritat-o. În viziunea dlui Popescu, scandalul era de aşteptat chiar dacă a fost argumentat cu inepţii: la aşa „aşa-zişi“, aşa reacţie. În concluzie, deşi nevinovaţi în chip direct, ei sunt, ca pe vremuri, duşmanii de clasă, vinovaţi în chip obiectiv.
Textul dlui Popescu şochează prin iraţionalitate. Totul este fals, arbitrar, aberant, mincinos ori calomnios în această construcţie. Reducerea scandalului la cazul poneiului roz e arbitrară; trecerea sub tăcere a campaniei de presă e mincinoasă (şi complice); definiţia intelectualului e arbitrară, la fel decupajul societăţii româneşti; exemplul cu obiceiul naziştilor de a ştampila târfele este o aberaţie; afirmaţia privitoare la sinecuri e calomnioasă; constatarea că l-aş apăra pe preşedinte „în toate luările de cuvânt publice“ şi „din toate poziţiile“ e falsă; afirmaţia că i-aş fi un „badigard feroce“ e şi mincinoasă, şi calomnioasă; şi aşa mai departe. Nu putem omite injuriile, care constituie adevărata osatură morală a acestui articol: astfel, intelectualii care scapă definiţiei dlui Popescu sunt boi; intelectualii care l-au sprijinit pe preşedinte sunt „gorile“; şi aşa mai departe.
Ca în majoritatea articolelor sale, nici în acest articol dl Popescu nu rezolvă problemele pe care şi le pune. Le transformă într-o răfuială personală, din care iese triumfător prin forţa combinată a unui stil care parcă îţi bate piroane în cap cu o gândire de carnasier, pe care o animă nu rigoarea intelectuală, ci setea de sângele victimei. Dl Popescu nu informează, ci dezinformează; nu produce raţionamente, ci însăilează resentimente; nu contribuie la înţelegerea situaţiei, ci, prin substituirea faptelor cu sentimentele sale, contribuie la încâlcirea ei. Dl Popescu nu se comportă ca un jurnalist, ci ca un propagandist al sentimentelor şi resentimentelor proprii. Cu acest stil şi acest tip de jurnalism, dl Popescu a triumfat în societatea românească. Din păcate, succesele sale se construiesc pe defectele ei. Dacă suntem azi unde suntem este şi pentru că societatea românească a înţepenit în fascinaţia faţă de acest fel violent şi arbitrar de a face presă.
Recomandările noastre
