Înţeleg lupta politică, înţeleg înfruntarea argumentelor raţionale ori emoţionale. Înţeleg folosirea metodelor mai mult sau mai puţin elegante. Înţeleg ura care-i macină pe hoţii de ieri faţă de hoţii de azi.

Le înţeleg plăcerea animalică de a-şi înfige colţii în beregata inamicului. Nu înţeleg însă de ce-i amestecă în această ciorbă murdară pe românii de rând. De ce nu-şi duc luptele pentru putere în spaţii anume destinate - în Parlament, în simpozioane, în întâlnirile cu activul de partid? Simplu, veţi spune: pentru că fără doza de exhibiţionism, fără înşurubarea urii în montura vulgarităţii satisfacţia nu are niciun gust.

Am auzit în ultimii douăzeci de ani - şi cu o intensitate isterică în ultimii cinci - tot ce poate auzi (dar nu poate suporta) urechea umană. Am auzit răcnete, ameninţări, insulte şi minciuni cât pentru o sută de generaţii. Toate aceste mârşăvii şi-au găsit adăpost la televiziuni. Mai întâi din nevoia defensivă a patronilor de a-şi feri pielea. Apoi, după ce au înţeles că atacul e arma cea mai bună, au pornit în ofensivă, pârjolind totul în cale.

De câţiva ani încoace, din studiourile Antenei 3 şi Realităţii (dar nici televiziunea publică nu e mai brează), românii sunt bombardaţi douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Cineva de pe altă planetă ar putea întreba: „Bine, dar populaţia nu are anticorpi? Nu ştie să se apere de valurile de minciună şi vulgaritate?” Se pare că nu. Ba, dacă am sta să judecăm după structura programelor de televiziune, rezultă că vulgaritatea ne-a pătruns dincolo de os.

Nu e nevoie ca toţi românii să stea cu ochii pironiţi pe aceste canale. De altfel, ratingurile lor nici nu sunt grozave. Forţa maculării provine din discursul monomaniac, din focul concentrat pe teme sau personaje desemnate sacrificării în efigie. E destul că unii privesc din când în când execuţiile ritualice pentru ca apoi să propage ororile, să vorbească despre ceea ce-au văzut (şi eventual înţeles) din elucubraţiile profesioniştilor diversiunii.

Veţi gândi, poate, că unii - dacă nu toţi - vor fi fiind nişte sfinţi pogorâţi spre a ne oferi mântuirea. Că în ei vorbesc milostivenia creştinească şi umanitarismul. Iată-l, de pildă, pe Răzvan Dumitrescu. Obtuzitatea de contabil şi cinismul de precupeţ fac din el un zid compact în faţa oricărei gene de lumină.

Emisiunea lui abundă în grafice şi liste, în informaţii, chipurile, pline de adevăr despre ce salarii iau unii, ce şmecherii fac alţii pentru a fenta statul şi cât de odioşi sunt toţi pentru că nu contribuie la buget. Când colo, ce să vezi? Tocmai lupul moralist ilustrează la perfecţie categoria celor pe care-i calcă în picioare cu nelipsitul său rânjet pe buze.

O informaţie de presă ne spune că dl Dumitrescu - asemeni altor angajaţi din televiziunile aşa-zis comerciale - şi-a deschis „microîntreprinderi” utilizate „în scopul de evitare şi constituire a plăţii impozitelor şi contribuţiilor de asigurări sociale aferente drepturilor de natură socială”. Vorba Domniei Sale: „Interesant, nu?”

Sumele „ascunse” de dl Dumitrescu prin două firme se ridică, pentru un singur an, la aproape 850.000 de lei. Neimpozabili. Cu bine-cunoscuta-i limbuţie, mercenarul de la Realitatea va replica: „Şi ce, e ilegal?” Ilegal nu e, dar e profund imoral.

Să ai tupeul să te ocupi până la îngreţoşare de abuzurile altora, iar tu să-ţi ascunzi şobolăneşte agoniseala e, orice s-ar zice, o probă de odioşenie. Deşi subiectul e gras, el nu va fi folosit, în vecii vecilor, de televiziunile presupus rivale. Pentru că, dincolo de concurenţă, ceea ce-i uneşte e mult mai profund şi înfricoşător: misiunea de a băga frica în români. Ventilatorul de calomnii funcţionează neobosit, doar-doar se duce de râpă ţara şi bogătanii vor pune mâna definitiv pe ea.

Vedem rezultatele din Ungaria, unde acţiunea isterică a mass-mediei, preluând comentariul unui politician, a indus ideea că situaţia e mai proastă decât în Grecia. Drept urmare, Bursa a căzut dramatic. Corbii nu-şi scot unii altora ochii. În România, corbii se premiază între ei. În loc să fie puşi la punct, sunt transformaţi în eroi ai naţiei.

Am urmărit miercuri seara, stupefiat, un sinistru episod din istoria galopantă a prăbuşirii presei. Când un juriu de „profesionişti ai televiziunii” din care fac parte şi doi soţi - Dan Necşulea şi Lucia Hossu-Longin - pune coroniţa pe fruntea unor semănători de vrajbă precum Gâdea, Badea, Grecu, Vrânceanu-Firea, înseamnă că nemernicia a triumfat deplin.

Singura întrebare e de ce „deontologii” i-au premiat pe slugoi, interpuşi ori mercenari. Ar fi trebuit să-i premieze direct pe Vîntu şi Felix. Primii sunt nişte jalnice paiaţe, pe când stăpânii, jos pălăria: aceia, da, profesionişti!