PATAPIEVICI: "Au fost Paştele, Săptămâna luminată, 1 Mai: zilelor libere oficiale li s-au adăugat punţile acordate de guvern şi, astfel disponibilizată, majoritatea oamenilor muncii a beneficiat de unul sau mai multe miniconcedii, amplu mediatizate de televiziuni şi cu insistenţă stimulate de ofertele agenţiilor de turism. "
Totul a plutit într-un aer exaltat de chermeză estivală. Televiziunile s-au mobilizat şi, în stilul deja plictisitor, au îmboldit la distracţie, la adrenalină, la consum, la veselie. Micii şi distracţia nu au fost doar sloganurile mobilizării electorale, de care toţi comentatorii politici s-au distanţat cu sarcasm, ci şi obligaţia petrecerii timpului liber, la care toate televiziunile au îndemnat, ba, ce spun eu, şi-au somat telespectatorii. Te distrezi, exişti (ca tip cool); nu te distrezi, nu exişti (decât ca element antisocial). Datoria faţă de ţară şi neam trece acum prin consum şi distracţie, care, ca şi patriotismul de expresie naţionalistă pe vremuri, au devenit obligatorii.
Ce s-a văzut mai puţin au fost urmările acestei dezlănţuiri de distracţie (încolonată) la aer liber: gunoaiele. Deşi unele televiziuni (Realitatea TV, de pildă) au semnalat, prin imagini elocvente, dezastrul lăsat în urmă de veselii noştri concetăţeni, nici una nu a analizat semnificaţia acestei indiferenţe ori implicaţiile civile ale unui tip de nesimţire care îmbină în chip atât de strâns voioşia şi firescul. Am să încerc să o schiţez aici.
De o parte avem Natura. „Codrul e frate cu românul“, „râul, ramul mi-e prieten numai mie“ etc. - relaţia noastră cu natura (românească) pare o legătură de destin istoric şi metafizic. De cealaltă parte avem Omul, fără rest exprimat prin această nouă religie a distracţiei şi adrenalinei, pe care imperiul mediatic şi răspândirea globalizării o fac nu atât inevitabilă, cât obligatorie (pentru a defini normalitatea cetăţenească). Oamenii se duc la iarbă verde pentru că preţuiesc natura (altfel, de ce ar face-o?). Cu toate acestea, o distrug cu voioşie, fără să aibă sentimentul că fac ceva rău (dacă l-ar avea, ar mai face-o?). Unde se rupe filmul? În inexistenţa, bine mascată şi întreţinută de cultura mediatică şi instituţională a formelor fără fond, a binelui comun.
Binele comun nu este o noţiune abstractă a ştiinţelor politice. Nu este o realitate academică şi nici o creaţie a mediilor intelectuale. Binele comun este al meu şi al tău. Este un tip de proprietate care este a tuturor, fără a putea fi a cuiva anume. De el te poţi bucura cât timp nu încerci să îl exploatezi; şi îl poţi poseda numai atâta vreme cât nu cauţi să îl confişti. Binele comun este, deci, atât spaţiul public, cât şi existenţa spaţiilor private, în toate conexiunile lor. Binele comun înseamnă multe lucruri, toate familiare, la îndemâna tuturor şi depinzând de toţi: este curăţenia oraşului; este calitatea traficului; este punctualitatea serviciilor; este lucrul bine făcut; este calitatea aerului; este puritatea apei; este reţinerea de a sări la bătaie, de a înjura, de a-ţi umili, degrada aproapele; este liniştea mea (şi a ta); este politeţea vânzătorilor, a funcţionarilor, a magistraţilor, a miniştrilor, a şefului statului; este politeţea ta (şi a mea); este corectitudinea; este decenţa; este buna creştere; este şcoala de calitate; este scara blocului; este strada; este natura; este faţada caselor, integritatea canalizării, proprietatea gardurilor, starea stâlpilor, gardurilor, trotuarelor, bordurilor; este starea băncilor din parc şi a băncilor în care ne ţinem banii; este soliditatea monedei; este încrederea în stat, în oameni, în politicieni, în instituţiile de drept public şi privat; este gunoiul pe care NU îl aruncăm în spaţiul public; este curăţenia pe care o întreţinem; este liniştea de care ne înconjurăm pentru a-l lăsa pe aproapele nostru în pace; este capacitatea noastră de a face ceva pentru omul de lângă noi, care să fie neplătit, necerut, nerecompensat; este bucuria de a trece nevăzut, după ce ai făcut un bine, şi satisfacţia de a vedea că cineva se bucură de lucrul bine făcut de tine; este certitudinea că nu eşti singur nici la bine, nici la greu, iar la rău justiţia nu e o formă sadică de a chinui, ci o restaurare dreaptă a solidarităţii violate. Binele comun este siguranţa că nu vei fi nici atacat pe stradă, nici jefuit de tâlhari, nici umilit de cei puternici şi nici aruncat la coş de justiţie. Binele comun înseamnă încă multe alte lucruri, care, toate, atunci când sunt bune, ne fac viaţa decentă şi bogată, iar când nu sunt, ne-o strică, urâţesc şi scurtează (tuturor, nu numai unora). Binele comun este ceea ce ne face să trăim bine, în timp ce absenţa lui ne face să trăim urât (nu doar prost). Adică aşa cum trăim acum: fără încredere în oameni, fără încredere în instituţii, cu invidie nesăţioasă faţă de cei care reuşesc, cu dispreţ nemilos faţă de cei care pierd, cu nepăsare faţă de natură şi nesimţire faţă de semeni. Societăţile care recunosc şi identifică un bine comun prosperă pentru că au putut dezvolta o cultură socială a decenţei, bunei-creşteri şi respectului reciproc.
Societăţile care nu recunosc existenţa unui bine comun decad şi se zbat în mizerie pentru că au dezvoltat o cultură socială a nepăsării şi a nesimţirii. Să nu dăm, deci, vina pe politicieni: răul începe cu noi, cei care distrugem natura, murdărim străzile, facem irespirabile blocurile, transformăm în haznale spaţiile publice şi ne umilim cu sete şi sadism semenii. Răul începe de la scara blocului.
Recomandările noastre
