Horia Roman-Patapievici: "Duminică, pentru a şasea oară de la căderea comunismului, vor fi alegeri parlamentare."
Cetăţenii au posibilitatea din nou să decidă în mod liber căror forţe politice le vor încredinţa, pentru încă patru ani, toată puterea: şi puterea de a forma guvernul, prin alegerea unei noi majorităţi politice; şi puterea de a vorbi în numele lor, adică dreptul de a li se formula în mod legal interesele; şi puterea de a legifera în numele acestor interese. Într-un sens, cetăţenii au toată puterea; în altul, nu au nici una. În primul sens, numai cetăţenii pot conferi putere; în al doilea, această putere există numai sub forma renunţării la ea.
Paradoxul democraţiei reprezentative este acela că cetăţenii au putere deplină numai atunci când o delegă, iar puterea de care ar avea nevoie pentru a-şi controla reprezentanţii depinde integral de o bunăvoinţă străină: a celor pe care i-au ales, când e vorba de respectarea angajamentelor; a presei, când e vorba de a mobiliza opinia publică în vederea exercitării de presiuni asupra puterii pentru ca aceste angajamente să fie respectate. Cetăţenii îşi pot menţine puterea pe care au cedat-o numai cu bunăvoinţa presei şi numai prin bună-credinţa reprezentanţilor. Fără bunăvoinţa presei, cetăţenilor nu le rămâne decât speranţa; fără bună-credinţa aleşilor, cetăţenilor nu le rămân decât regretele şi, fireşte, posibilitatea de a vota altfel, la următoarele alegeri. În concluzie, paradoxul democraţiei reprezentative constă în această afirmaţie: deşi determină în totalitate impulsul puterii, cetăţenii nu-i pot controla decât parţial mişcarea.
Prin gradele ei, această afirmaţie (în fizică, paradoxală) desparte regimurile arbitrare de cele bine rânduite. Într-un regim bine rânduit, cetăţenii îşi menţin puterea asupra aleşilor cu ajutorul instituţiilor, care limitează atât arbitrariul puterii, cât şi nesimţirea reprezentanţilor. Într-un regim arbitrar, instituţiile sunt în mod venal subordonate puterii, iar cetăţenii nu-i au de partea lor decât pe cei care, cu ajutorul opiniei publice, speră să poată muşca din putere, pentru a se împă rtăşi din ea (în mod tipic, proprietarii de presă cu interese politice - la noi, aproape toţi). În funcţie de gradul de arbitrariu al regimului, paradoxul democraţ iei reprezentative oscilează între afirmaţia „deşi determină în totalitate impulsul puterii, cetăţenii îi pot controla numai într-o anumită măsură mişcarea“ (cazul normal şi, prin urmare, dezirabil) şi afirmaţia „deşi îi determină puterii în totalitate impulsul, cetăţenii nu îi pot controla deloc mişcările“ (cazul anormal şi, deci, indezirabil).
Cazul indezirabil, cum l-aţi recunoscut, este al nostru. Indiferent de ce a făcut puterea în ultimii doi ani, opinia publică nu a avut niciun control asupra ei. Nu a putut controla nici decizia primului- ministru de a pune guvernul la dispoziţia lui Dinu Patriciu, nici alungarea PD de la guvernare, nici tentativa de a-l suspenda pe preşedinte, nici folosirea discreţionară a bugetului, nici manipularea Constituţiei, nici legiferarea imorală, nici jaful mitelor electorale, nici periclitarea siguranţei naţionale - nimic, oricât de grav. Cetăţenii nu au putut deloc controla mişcările puterii: nici ale guvernului, nici ale schimbărilor de alianţe, nici ale parlamentului, nici ale justiţiei, nimic. Or, ce nu poţi controla, nu poţi nici sancţiona, în nici unul dintre sensuri (nici ca cenzură, nici ca ratificare). Din acest motiv, în democraţia manevrată de guvernul Tăriceanu-Patriciu, cetăţenii au avut dreptul doar la emoţii (şi, fireşte, la achitarea notei de plată).
Bilanţul guvernării D.A. este un succes economic al programului şi un eşec politic al Alianţei. Succesul economic vine, în principal, din eficacitatea impozitării unice. Eşecul politic vine, în mod esenţial, din reuşita unui oligarh de a-şi subordona guvernul. Tot ce s-a întâmplat ilogic şi anapoda cu Alianţa D.A. poate fi explicat prin ambiţiile şi temerile lui Dinu Patriciu. Distrugerea PNL, care a devenit sub Călin Popescu-Tăriceanu un partid al trădării cu ridicata şi al vânzării cu amănuntul (vezi analiza necruţătoare a lui Şerban Rădulescu-Zoner: http://www.romanialibera.ro/a109619/ tatarescu-si-tariceanu.html), e urmarea revanşei târzii împotriva liniei tradiţionale a Brătienilor a unui politician ratat (Dinu Patriciu), care a câştigat prin succes economic ceea ce nu a putut dobândi prin inteligenţă politică. Guvernul Tăriceanu-Patriciu este revanşa târzie a disidenţelor avortate numite, succesiv, „PNL Aripa Tânără“ şi „PL - 93“. În eşecul Alianţei Dreptate şi Adevăr poate fi citit triumful lui Dinu Patriciu şi al partenerilor săi de afaceri din PSD, care au ştiut să profite de complicitatea interesată a prietenilor, de venalitatea înfometată a indiferenţilor, de lipsa de scrupule a partenerilor şi, bineînţeles, de prostia gurmandă a unora dintre victime - în fond, de setea insaţiabilă de bani a celor mai mulţi, combinată cu universalitatea voioasă a lipsei endemice de caracter a tuturor.
Puterea nu mai este a guvernului, ci a câtorva partide de afaceri; democraţia nu mai este a cetăţenilor, ci a partidelor, care se folosesc de ea pentru a-şi reproduce dominaţia şi a-şi asigura impunitatea; nu există ideologie, există alianţe de dominaţie, în vederea exercitării, conservării şi sporirii puterii; puterea asigură atât supravieţuirea făptaşilor (în afara puşcăriilor), cât şi prosperitatea părtaşilor (în marginea bugetului de stat); nu mai există partide de dreapta ori de stânga, există numai partide de putere, reprezentate printr-o alianţă a guvernului cu parlamentul (împotriva preşedinţiei) care le asigură, lor, certitudinea că puterile în stat nu se mai echilibrează reciproc, ci se subordonează intereselor celor care şi-au însuşit guvernarea.
Pe scurt, acesta este bilanţul dinaintea alegerilor. Cine vrea să servească în continuare ambiţiile unui oligarh însetat de putere va vota PNL. Cine vrea o nouă guvernare de tip Văcăroiu ori Năstase va vota PSD. Cine va dori ca ţara să fie condusă aşa cum e condus Clubul Steaua va vota PNG. Cine va vrea ca ţara lui să arate imund precum fiţuicile „România Mare“ şi „Tricolorul“ va vota PRM. Cine însă mai îndrăzneşte să parieze pe ceva va vota PDL: nu e sigur că merită, dar, în lumina alternativelor, e singurul lucru care merită încercat.
