Mircea Cărtărescu: "Nu vreau să scriu, săptămâna aceasta, despre evenimentele care-au alimentat de curând mediile, aducând în casele noastre violenţa şi nebunia unei lumi tot mai nesigure: crime oribile, furturi de arme, capturi de droguri."
N-am chef să scriu nici despre proliferarea, de la o vreme, a tabloidelor, a pornografiei şi-a tuturor formelor de subcultură malignă.
Vreau să vă propun să medităm la un fenomen mult mai puţin bătător la ochi, consecinţă a unei lumi în care democratizarea permanentă e la fel de ascuţită ca şi revoluţia permanentă de altădată. Mă refer la faptul că în ultimele decenii societăţile moderne au făcut pasul înapoi, lăsându-şi intelectualii în ofsaid. Diminuarea accelerată a puterii intelectuale mi se pare la fel de specifică lumii în care trăim azi ca şi amplificarea, de exemplu, a faptelor ce apar la ştirile de la ora cinci.
Nu deplâng decăderea intelectualilor, ci doar o constat şi-ncerc să o-nţeleg. De ce cândva oamenii se mândreau cu intelectualii lor, iar azi au faţă de ei un reflex de dispreţ şi chiar de ură? De ce vocile celor care altădată erau urmaţi, admiraţi şi respectaţi chiar şi în contestaţie, chiar şi în polemici, sunt astăzi contrate cu o violenţă înspăimântătoare? De ce se poartă campanii împotriva lor, de ce sunt consideraţi ei, o mână de oameni, ca fiind vinovaţi de relele lumii în care trăim? De ce nu le mai întâlnim figurile familiare la televizor? De ce apar tot mai rar în spaţiul public? De ce, când mai apar, discursul lor etic întâmpină o împotrivire tot mai mare, până la batjocură şi înfruntare agresivă?
De la procesul Dreyfuss încoace, ca să ne referim doar la epoca în care a apărut termenul de „intelectual“ în sensul unui gânditor angajat în lumea social-politică, intelectualii au scris, la propriu şi la figurat, istoria. Adulaţi sau blamaţi, ei sunt încrustaţi în codul genetic al lumii moderne, pe care au modelat-o cu ideile lor. Emergenţa noii societăţi informatizate şi mediatizate (recte: postmoderne) ar fi trebuit să fie şi triumful intelectualilor. În realitate s-a întâmplat invers: lumea postmodernă s-a îndreptat, în escaladă, spre hedonism şi spectacol, lăsând lumea spiritului, Castalia de altădată, dezgolită ca o măsea a unui suferind de gingivită.
Retragerea interesului public din zonele „eroice“ (ştiinţa, filosofia, artele) către cele hedonice datorită mediilor şi internetului este prin urmare o primă explicaţie, universală, a pierderii puterii intelectuale. Din acest punct de vedere, nu voinţa cuiva, ci o „mână nevăzută“, asemeni celei care funcţionează-n economie, a dus la căderea-n desuetudine a intelectualităţii. Numai că există pretutindeni şi nenumărate alte explicaţii colaterale.
În România, principalul motiv al distrugerii puterii intelectuale a fost mereu unul politic. Păcatul originar ţine, la noi, de amintirea teribilă a dramei comuniste. Să nu ne facem iluzia că, după douăzeci de ani de la căderea dictaturii, suntem liberi de această traumă. Fostul regim ne bântuie încă şi îşi devorează, încă, adversarii.
La-nceputul anilor ’90, intelectualii au fost percepuţi de neo-comuniştii aserviţi Moscovei drept adversari redutabili, fiindcă, spre deosebire de ei, aveau o imagine publică bine consolidată. Prima campanie, de o violenţă extremă, mergând până la ameninţarea cu exterminarea fizică în timpul mineriadelor, s-a îndreptat împotriva lor. Securitatea, care n-a fost anihilată în primele luni de după Revoluţie, a continuat apoi, din timp în timp, acest gen de campanii, facilitat de faptul că securiştii au achiziţionat ziare şi posturi de televiziune cu care puteau manipula opinia publică şi provoca linşaje mediatice. Ei au manipulat chiar şi instrumentele fabricate de societate ca să-i descopere şi dezarmeze: CNSAS-ul s-a dovedit neputincios împotriva foştilor ofiţeri de securitate, în schimb a deconspirat intelectuali care, după ani îndelungaţi în puşcării, au semnat un angajament.
Tot un sens politic îl au şi campaniile recente din spaţiul cultural. În acest ultim caz, peste mai vechea polemică dintre intelectualii „păltinişeni“ şi cei „postmoderni“ s-a suprapus (chiar dacă nu punct cu punct) disputa politică dintre susţinătorii lui Băsescu şi cei ai lui Tăriceanu. Este o mutaţie malignă a unei dispute ideologice iniţial plauzibile, iar efectele sunt deplorabile: deformarea şi pervertirea sistemului de valori în cultura de azi de către grupuri brutale de interese, pedepsiri şi ostracizări ale celor nealiniaţi, rea-voinţă şi rea-credinţă generalizate. Politizat şi înregimentat, spaţiul cultural e azi irespirabil.
Dar ultima şi cea mai vastă explicaţie, în lumea românească, a demonizării intelectualilor este mitocănia generalizată: ura, dispreţul şi sfidarea a tot ce e mai bun, mai valoros şi mai adevărat decât tine.
Recomandările noastre
