O ţară întreagă a văzut-o la televizor, în spoturile "Scrisoare către România". Cei care o recunosc în Alba Iulia o întreabă "Dumneavoastră sunteţi doamna din reclame?". O felicită că a avut curajul să iasă pe sticlă, că nu i-a fost ruşine că este săracă. A fost şi pupată şi strânsă în braţe de oameni pe stradă. Acum câteva săptămâni, la o serbare locală, oamenii şi-au făcut poze cu ea. Cu toate astea, până de curând a trăit de pe o zi pe alta vânzând şosete şi cearşafuri pe care le făcea cu mâna ei. Acum, lucrează la biserică, câteva ore pe zi.

Sanda Lungu e vedeta TV a Roşiei Montane, locul unde nici măcar sărăcia nu poate înăbuşi speranţa.

Nepoată şi fiică de miner

Bunicul Sandei Lungu a venit din Austria. Era miner şi, poate că, l-a atras prosperitatea de atunci a regiunii. Bunica ei a venit din Ungaria. S-au cunoscut la Baia Mare, unde s-au şi căsătorit. Apoi au decis că meargă la Brad, de unde au ajuns la Roşia Montană, localitate în care s-au stabilit. În acele vremuri, localitatea ispitea minerii cu muncă grea, dar bine plătită. Astăzi – cel puţin până la reluarea mineritului – Roşia îi alungă, fiindcă aici nu-i aşteaptă decât perspectiva şomajului şi pustiul de pe străzile localităţii.

Tatăl Sandei Lungu a fost tot miner în Roşia în ultimii ani de exploatare a aurului. Povesteşte Sanda Lungu: "Bunicii mei îi spuneau «Melu», de la miel, că era aşa blând şi bun. Venea seara ud şi murdar de galiţă, apă din aceea roşie. Se schimba afară şi apoi intra în casă şi se spăla în lighean. Abia după aceea luam masa împreună. Avea mâinile atât de muncite şi câteodată când făceam prostioare ne zicea «Vedeţi voi mâinile astea? Pentru voi muncesc..» Şi atunci uitam să fim răi!"

Viaţă pe credit

Oricât de grea ar fi fost viaţa în mină, a devenit mult mai grea după închiderea ei. Fostul soţ al Sandei Lungu, miner şi el ca mai toţi bărbaţii din zonă, şi-a pierdut serviciul. Nici ea n-a mai găsit unde să muncească. În Roşia Montană şi în împrejurimi, oprirea mineritului a însemnat sfârşitul oricărei investiţii până la venirea companiei canadiene. Toate perspectivele s-au închis brusc, oamenii au început să trăiască pe credit, din speranţa a ce va fi în viitor. "Toată luna cumpără pe datorie: pâine, carne, ce au nevoie. Îi trece pe caiet la magazin. Când vine şomajul, se duc şi plătesc datoria, taxele ce le au la stat, şi, apoi, iar pe caiet şi iar datorie. Aşa trăieşte lumea la Roşia, din datorie în datorie", spune Sanda Lungu.

Ea însăşi a trăit mai mult din pensia mamei, dar aceasta era grav bolnavă şi tot timpul trebuia să stea cineva cu ea. S-a stins recent. După aceea, Sanda Lungu s-a angajat la Biserica Romano- Catolică, unde, pentru câteva ore primeşte salariul minim pe economie.

"Pământul este numai piatră, nu se poate face agricultură"

Aşa o duc majoritatea familiilor din Roşia Montană, prinse într-un cerc vicios. Pe de o parte, pământul e numai piatră, deci nu se poate face agricultură, creşterea animalelor presupune să le şi ai, iar turismul cere atât o investiţie iniţială însemnată, cât şi drumuri mult mai bune decât cele de acum.

Pe de altă parte, mineritul, deşi e singura speranţă a roşienilor şi meseria pe care o ştiu de atâtea generaţii, momentan este stopat. "Vă spun sincer, mă rog în fiecare seară să înceapă proiectul", a recunoscut femeia.

Când vrei neapărat să faci şcoală…

În viaţa Sandei Lungu există însă şi două motive de fericire -copiii ei. Elissa, care are 18 ani şi Robert, de 13 ani. Sunt amândoi la colegiul din Câmpeni şi au note foarte mari. Oricât de greu i-ar fi, mama lor se luptă ca ei să aibă un viitor. "Din ce am mai putut eu face de mână, ce am mai croşetat, le-am luat dicţionare, cărţi, caiete. Când vrei neapărat să faci şcoală, te chinui şi faci."

Ca Sanda Lungu sunt multe mame în zona Roşiei care încă aşteaptă o decizie asupra viitorului lor. Speranţa le e tot în minerit, care ar aduce cu el multe alte locuri de muncă. "Fata mea ar vrea sa facă Medicina, are note mari, are şansa să intre la o facultate şi să-şi facă un viitor mai bun. Dar deocamdată nu am posibilităţi să o ţin la o şcoală aşa scumpă. Să fie locuri de muncă în zonă, să pot şi eu să nu mai dorm cu frică", spune femeia.

Când vine iarna, care durează aproape şase luni în Roşia Montană, nu mai vine nici turistul, nici politicianul de la Bucureşti ca să vadă ce fac Roşienii. Toate străziile sunt pustii, iar oamenii ies numai să îşi cumpere alimente pe datorie, să ducă copiii la şcoală şi cam atât. Motivul: nu au unde să se ducă să muncească în zonă. Sanda Lungu speră ca să vadă cât mai multe urme prin zăpadă, de oameni.

<iframe width="633" height="315" src="http://www.youtube.com/embed/fopBib3FlDA" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>

"Din ce am putut eu face de mână, ce am mai croşetat, le-am luat dicţionare, cărţi, caiete. Când vrei neapărat să faci şcoală, te chinui şi faci. Lumea din Roşia trăieşte din datorie în datorie, de la un şomaj la altul."
SANDA LUNGU, localnic din Roşia Montană