Celebra actriţă, filmul lui Cristian Mungiu şi transpunerea BD-urilor pe marele ecran. Despre toate acestea regizorul Patrice Leconte a vorbit pentru EVZ.
Al doilea invitat special (în ordine cronologică) al Festivalului filmului francez (21 - 28 octombrie), regizorul Patrice Leconte se află pentru prima oară la Bucureşti.
Pentru EVZ a explicat de ce a lucrat în ultimii trei ani la un lungmetraj de animaţie bazat pe romanul "Magazinul de sinucideri". EVZ: Puţini ştiu că la începutul carierei dv. aţi făcut benzi desenate. Acum, că toată lumea le transpune pe marele ecran, nu vă tentează asta? Patrice Leconte: Să adaptez BD-uri? Am făcut BD-uri, şi desenele, şi scenariile, timp de cinci ani. Dar visul meu a fost mereu să regizez, să fac cinema, iar cariera în BD-uri a fost o paranteză. Văd că acum toată lumea adaptează BD-uri. Poate le e mai uşor producătorilor, e mai uşor să citeşti BD-uri decât scenarii, au deja imaginile, ştiu cum va arăta filmul. Poate că lenea îi împinge pe producători să adapteze BD-uri. Sau poate şi lenea regizorilor, lipsa lor de imaginaţie... Nu zic că nu există scenarii şi poveşti minunate în BD-uri, mai ales în cele de succes, care garantează că filmul va avea succes. De fapt, de trei ani, eu lucrez la un lungmetraj de animaţie, bazat pe cartea lui Jean Teulé, "Magazinul de sinucideri" (apărut la noi în traducerea Magdei Răduţă, în colecţia "Strada Ficţiunii" a editurii Allfa - n.r.). Nu eu fac desenele, mi-ar lua 25 de ani să termin... Va avea un umor negru de zile mari. Acţiunea se petrece într-un oraş contemporan cufundat în criză, oamenii nu mai au chef de nimic, totul e gri şi urât şi singura lor soluţie este să se sinucidă. Există o mică afacere a familiei Tuvache, un magazin în care se vând toate lucrurile de care ai nevoie pentru a te sinucide. Catastrofa este că această familie are un copil, care este încarnarea poftei de viaţă şi care le arată că e lamentabil să vândă moarte şi deraiază toată afacerea. Nu e un film pentru cei foarte mici, dar copiii cu vârste de peste 10 ani îl vor putea vedea. La lucru cu actori nemţi poligloţi Care este următorul dv. proiect? Este o adaptare pe care am terminat-o de curând, a unui roman mai puţin cunoscut de Stefan Zweig. Se numeşte "Călătorie în trecut" şi îl voi filma în septembrie şi octombrie 2012. Tema este supravieţuirea dorinţei amoroase. Există un cuplu, ambii sunt îndrăgostiţi şi o ştiu, dar nu se dăruiesc unul celuilalt, întârzie s-o facă din cauza distanţei. Îşi scriu, iar, când se regăsesc, adevărata întrebare este dacă dorinţa nebună pe care o resimţeau mai e acolo. Mă voi ocupa de distribuţie în curând. Voi filma în Germania, cu actori nemţi, ca să nu alterez spiritul lui Zweig, dar şi pentru că acţiunea se petrece la începutul războiului, aşa că nu ar merge să filmez vara, la Nisa, ar fi ridicol (râde). Castingul va fi deci doar pentru actori germani. Există un rol absolut perfect pentru Diane Kruger. Ştie de acest proiect, a citit cartea şi scenariul, ştiu că e liberă în această perioadă, probabil vom lucra împreună, asta sper, dar încă nu a semnat contractul. Există trei personaje principale în acest film. Un bărbat, care are cam 25 de ani, o femeie, care are puţin peste 30 de ani - rolul în care o văd pe Kruger -, şi un bărbat, un industriaş mult mai în vârstă decât ea, care îi e soţ. Trebuie să găsesc actori care vorbesc două limbi, pentru că eu nu vorbesc germană. Bine, nu am de gând să îi aleg doar pentru că sunt poligloţi, trebuie să ştie şi să joace. Kruger ar fi perfectă pentru că, în plus, vorbeşte franceza la fel de bine ca mine şi ca dv. Sunteţi familiarizat cu noul val românesc? Nu, trebuie să recunosc că nu. Nu toate filmele tinerilor regizori români se lansează în Franţa şi, când se lansează câteva, le poţi vedea în puţine cinematografe.
Am văzut, desigur, ca toată lumea, "4, 3, 2", pentru că luase Palme d'Or şi se vorbea peste tot de el. Mi-a plăcut, dar nu prea mult. Dintotdeauna mi-au plăcut imaginaţia şi cineaştii care mă duc în altă lume. Bun, eu locuiesc la Paris şi dacă văd un film românesc ca acesta, care îmi vorbeşte despre o altă viaţă de zi cu zi, o altă realitate decât cea pariziană, a mea, mă interesează, desigur. Dar partea de reverie, de imaginaţie, de călătorie în altă lume mi-a lipsit. Apreciez regizorii care mă iau de mână şi mă duc în universul lor. PERSPECTIVĂ
3D-ul total e îndepărtat "Nu mă simt ameninţat de 3D. Când filmul a devenit «vorbitor», ne-am simţit ameninţaţi de sunet. Când a devenit color, ne-am zis: «ei, ce bine era alb- negru». Nu, toate fac parte din progresul tehnic! Faptul că nu mai e pe peliculă, ci în HD, este o evoluţie formidabilă. Am văzut filme 3D şi mi-am dat seama că acest procedeu e magnific. Ar merge şi filme intimiste 3D. Nu suntem obligaţi ca în 3D să facem doar filme de acţiune, cu explozii şi urmăriri de maşini. Chiar şi un film normal în 3D funcţionează. Avem impresia că suntem în imagine, că actorii ne înconjoară, e incitant. Există o intimitate cu imaginea, care ne cuprinde, remarcabil de încântătoare. Încă e greu să filmezi în 3D din punct de vedere tehnic, nu poţi să umbli cu camera pe umăr şi să îţi iasă 3D. Iar, atunci când toate filmele se vor face în 3D, eu nu mă voi mai ocupa de cinema de mult timp", opinează Leconte. "Am văzut, desigur, ca toată lumea, «4, 3, 2», pentru că luase Palme d'Or. Mi-a plăcut, dar nu prea mult." PATRICE LECONTE, cineast <iframe width="633" height="315" src="http://www.youtube.com/embed/ip5g-oUkrtg" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>
Recomandările noastre
