Nadia Comăneci. Sursă foto: Instagram
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Cât valorează un nume în balanța de putere a unei țări? Gândul acestui articol mi-a venit după ce am citit, pe pagina lui Adrian Năstase, despre pregătirea unei prelegeri având ca temă prestigiul lui Nicolae Titulescu ca instrument de putere. M-am oprit asupra expresiei: prestigiul personal ca instrument de putere.
Prestigiul personal te face crezut
Mi s-a părut că, în cele câteva cuvinte, încap o întreagă istorie a României. Cât poate cântări un om în balanța de putere a unei țări?
Cât din forța unui stat vine din economie, armată, alianțe și instituții și cât poate veni, într-un anumit moment al istoriei, din numele celui care îl reprezintă?
Prestigiul nu este celebritate. Celebritatea te face cunoscut.
Prestigiul te face crezut. Funcția îți deschide ușa prin protocol.
Prestigiul poate face ca ușa să se deschidă înainte să bați.
Titulescu. Când România intra într-o sală mai mare decât puterea ei
Nicolae Titulescu este punctul de plecare aproape inevitabil.
Cine? Un diplomat român.
Ce? A ajuns de două ori consecutiv președinte al Adunării Societății Națiunilor.
Când? În 1930 și 1931.
Unde? La Geneva, în centrul diplomației multilaterale a epocii.
De ce contează? Pentru că România nu era o Mare Putere, dar reprezentantul ei dobândise o autoritate internațională care depășea greutatea geopolitică a țării.
Nicolae Titulescu. sursa: arhiva istorica
Aici se produce fenomenul care interesează: diferența dintre puterea României și influența României putea fi micșorată prin prestigiul omului care vorbea în numele ei.
Titulescu nu făcea România mai mare pe hartă.
Nicolae Titulescu o făcea mai greu de ignorat
Regina Maria
America venise să vadă Regina și ajungea să vadă România
Există însă și puterea seducției.
Regina Maria a înțeles-o aproape instinctiv. Parisul anului 1919 rămâne fundamental, dar pentru demonstrația prestigiului personal aș traversa Atlanticul și aș ajunge acum o sutadeani, în America anului 1926.
Cine? Regina Maria a României.
Ce? Un amplu turneu nord-american.
Când? Toamna anului 1926.
Unde? De la New York și Washington spre numeroase orașe americane și canadiene.
De ce? Pentru promovarea imaginii unei Românii încă insuficient cunoscute peste Atlantic.
Nu protocolul singur explică fascinația publică. Acolo lucrau personalitatea, legenda Reginei-soldat, originea dinastică, inteligența comunicării și extraordinara ei capacitate de a transforma apariția publică într-un act de reprezentare.
America venea să o vadă pe Regina Maria.
Iar Regina Maria făcea în așa fel încât, după ce o văzuse pe ea, America să vadă și România.
Aceasta este diplomația prestigiului în forma ei cea mai spectaculoasă.
Brătianu. Prestigiul celui care putea spune „nu”
Ion I.C. Brătianu ne arată contrariul.
Ion I. C. Bratianu nu cucerea prin strălucire. Puterea lui venea din credibilitatea deciziei.
La Conferința de Pace de la Paris din 1919, premierul României s-a aflat în fața unei ordini internaționale în care Marile Puteri își rezervau dreptul de a hotărî foarte mult și pentru ceilalți.
Ion I. C. Brătianu a susținut interesele României, a invocat angajamentele asumate față de ea și s-a opus condițiilor pe care le considera incompatibile cu interesele statului român.
Ion I.C. Brătianu. Sursa foto: Wikipedia
Prestigiul lui avea o componentă rară: puterea refuzului.A spus "Nu".
Regina Maria deschidea uși. Brătianu demonstra că România putea, uneori, să le și închidă.
Pentru că există o formă de prestigiu care nu se măsoară prin numărul celor care te aplaudă, ci prin numărul celor care știu că atunci când spui „nu”, acel „nu” poate deveni fapt politic.
De la Take Ionescu la Gafencu și Enescu
Trei feluri de a purta România în lume
Take Ionescu adaugă puterea rețelei personale.
Relațiile construite în capitalele europene, reputația și accesul la liderii politici făceau ca omul să conteze uneori dincolo de titulatura înscrisă pe cartea de vizită.
Grigore Gafencu ne oferă o probă și mai severă: prestigiul care supraviețuiește funcției.
În exil nu mai avea în spate Ministerul Afacerilor Străine al României.
Avea numele, cultura politică, relațiile și credibilitatea acumulate anterior. Dacă influența supraviețuiește după dispariția fotoliului, începe adevărata măsurare a prestigiului.
George Enescu mută puterea într-un alt registru.
România nu intra prin el într-o negociere, ci într-o sală de concert. Prestigiul cultural făcea ceea ce uneori diplomația nu putea face: transforma o țară îndepărtată într-un nume asociat valorii.
1944–1958. Perioada când prestigiul independent devine primejdios.
Dar între Nicolae Titulescu și România din perioada aceasta, există o suma de ani peste care nu avem voie să sărim.
După 1944 se schimbă nu numai regimul politic.
După 1944 se schimbă raportul dintre individ, prestigiu și stat.
În primii ani rămâne Regele Mihai I, purtătorul unei legitimități pe care noua putere nu o crease și pe care, tocmai de aceea, nu o putea controla.
După 1948 începe altă lume.
Prestigiul vechilor elite politice, militare, universitare, culturale devine suspect.
Un regim totalitar nu dorește centre autonome de autoritate.
Dacă omul este ascultat pentru ceea ce este și nu pentru că partidul a hotărât să fie ascultat, el poate deveni incomod.
Se încearcă înlocuirea prestigiului dobândit, cu prestigiul distribuit de sistem.
Este exact invers ca pe vremea lui Titulescu.
Titulescu își construise prestigiul și îl pusese în serviciul țării.
După 1948, statul voia să decidă cine are voie să aibă prestigiu.
1958–1971. România începe din nou să-și caute propria voce
Retragerea trupelor sovietice în 1958 și distanțarea treptată față de Moscova schimbă decorul.
Știința devine una dintre căile prin care România poate traversa Cortina de Fier.
Ana Aslan este un exemplu spectaculos.
Cercetările Institutului de Geriatrie pe care îl conducea și Gerovitalul au dobândit vizibilitate internațională; rezultatele cercetărilor au fost prezentate la Karlsruhe și Basel în 1956.
Apoi vine diplomația.
Cine? Corneliu Mănescu.
Ce? Este ales președinte al celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale ONU.
Când? 19 septembrie 1967.
Unde? New York.
De ce contează? Pentru că un diplomat al României comuniste ajunge să prezideze principalul forum deliberativ mondial, în plin Război Rece.
Era întâlnirea fericită dintre o anumită poziționare internațională a României și prestigiul reprezentantului său.
Corneliu Mănescu conducând lucrările ONU, 1968. sursa: Agerpres
1971–1989. Perioada când statul încearcă să confiște prestigiul omului
După 1971, personalizarea puterii și cultul lui Nicolae Ceaușescu schimbă din nou mecanismul.
În același timp, România produce personalități cu un prestigiu internațional autentic.
Și apare Nadia.
Cine? Nadia Comăneci.
Ce? Primul 10 perfect din istoria gimnasticii olimpice.
Când? 1976.
Unde? Jocurile Olimpice de la Montreal.
De ce contează? Pentru că o adolescentă din România reușește într-o secundă ceea ce niciun aparat propagandistic nu putea cumpăra: admirație mondială.
Aici mecanismul se inversează. Nu statul îi dădea prestigiu Nadiei.
Nadia împrumuta statului din prestigiul ei.
Alături de ea puteau exista Ilie Năstase, sportivi, artiști, oameni de știință cunoscuți peste hotare.
Regimul încerca să transforme performanța individuală în dovadă a superiorității sistemului.
Dar prestigiul autentic și prestigiul fabricat nu sunt același lucru.
Nicolae Ceaușescu este, din această perspectivă, un studiu de caz în sine: acumularea unui capital extern într-o anumită etapă a autonomiei față de Moscova, exploatarea lui politică, transformarea în cult și apoi deprecierea.
1989 avea să demonstreze ceva simplu și nemilos: prestigiul nu poate fi decretat.
Puterea îl poate obliga pe om să aplaude.
Dar puterea nu îl poate obliga pe om să creadă.
2026- Când prestigiul intră în camera ratingului.
Secolul XXI schimbă din nou masa la care se negociază puterea.
Nicolae Titulescu trebuia să convingă guverne și diplomați.
În 2026România trebuie să convingă, si guverne, și diplomați, și investitori, creditori și agenții de rating.
Aici îi întâlnim pe Mugur Isărescu și Alexandru Nazare, dar trebuie să păstrăm măsura faptelor.
Isărescu reprezintă continuitatea și memoria instituțională a BNR.
Nazare reprezintă, în vara lui 2026, responsabilitatea guvernamentală directă pentru politica fiscală și dialogul cu agențiile de rating.
Ministerul Finanțelor a purtat în iulie și august discuții cu agențiile, inclusiv Moody’s, în pregătirea evaluărilor. Fitch a menținut România la BBB-, iar Moody’s la Baa3 – în ambele cazuri, ultima treaptă din categoria investment grade, cu perspectivă negativă.
Nu putem scrie factual că Isărescu și Nazare au salvat România de junk prin prestigiul lor personal.
Agențiile judecă deficitul, datoria, reformele, stabilitatea politică și capacitatea de implementare.
Dar putem pune întrebarea care ne interesează: cât valorează credibilitatea oamenilor care explică cifrele atunci când țara se află la limita dintre investment grade și junk?
Pentru că cifrele vorbesc. Dar, înainte de a le crede, piețele privesc și spre oamenii care le reprezintă.
Funcția îți dă cheia. Dar după aceea?
Și ajung la întrebarea care mi se pare cea mai incomodă.
Cine sunt astăzi oamenii politici români al căror nume, singur, mai deschide marile uși ale lumii?
Nu ușa deschisă pentru președintele României pentru că este președintele României.
Nu cea deschisă premierului pentru că protocolul cere primirea premierului.
Nu invitația la o conferință, fotografia cu un fost om de stat sau numărul de telefon al unui fost coleg dintr-o instituție internațională.
Ci ușa care se deschide pentru numele acelui om.
Aici lista devine brusc foarte scurtă. Poate chiar neliniștitor de scurtă.
România de astăzi are instituții, alianțe, reprezentanți, diplomați și oameni care participă la marile reuniuni internaționale.
Dar una este să fii primit pentru funcția pe care o reprezinți și alta este să fii primit pentru numele pe care îl porți.
Poate că aici se află și diferența dintre România lui Nicolae Titulescu și România de astăzi.
România de azi are oameni care intră pe uși deschise de funcție. Mult mai greu găsim oameni pentru care ușa se deschide numai la auzul numelui.
Pentru că funcția îți poate da cheia.
Prestigiul este ceea ce rămâne după ce ai predat aceasta cheie
Recomandările noastre
