Recalibrarea Pax Americana: Pentagonul deschide evaluarea posturii europene, iar Bucureștiul citește printre rânduri

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Pentagonul a „demarat” marți, 18 august, evaluarea posturii forțelor americane în Europa, anunțată cu șase săptămâni în urmă de secretarul Apărării Pete Hegseth, deschizând oficial un proces menit să reexamineze prezența trupelor, dispunerea forțelor și rețeaua de baze americane de pe continent.

Pentagonul a „pornit motoarele” evaluării cerute de Hegseth

Subsecretarul Apărării pentru Politică, Elbridge Colby, a confirmat pe X că Departamentul a „pornit motoarele” evaluării pe care Hegseth o prezentase la reuniunea ministerială NATO de la Bruxelles, pe 18 iunie, drept „o evaluare reală”, nu un exercițiu birocratic de fațadă. Nici Hegseth, nici Colby nu au pomenit, în declarațiile lor formale, cifre de reducere a trupelor, relocări de unități sau modificări ale instalațiilor — o prudență retorică ce contrastează, așa cum vom vedea, cu limbajul folosit în culise.

Evaluarea, spune Pentagonul, ar putea dura până la șase luni, „dar ar putea fi mai puțin” — o formulare care lasă loc de manevră politică într-un an electoral congresional. Procesul va integra contribuții ale Comandamentului European al SUA (EUCOM) și consultări cu Congresul și cu aliații, iar Colby a anunțat că va colabora îndeaproape cu generalul Alexus Grynkewich, Comandantul Suprem Aliat al NATO în Europa, care va coordona efortul alături de oficialii de rang înalt ai Departamentului Apărării.

Scopul declarat este alinierea posturii americane cu Strategia de Securitate Națională din 2025 și cu Strategia de Apărare Națională din 2026, prin „opțiuni bazate pe rigurozitate strategică, o bază empirică solidă și o înțelegere clară a realităților geopolitice și militare”.

Ce este NATO 3.0

Retorica oficială vorbește despre o alianță „mai puternică, mai echitabilă și mai sustenabilă” — sintagma pe care Washingtonul a botezat-o deja, informal, „NATO 3.0”. Dincolo de eufemism, presa militară de la Washington developează însă o poveste mai puțin simetrică.

Stars and Stripes relatează că aliații vor primi, în esență, „carnete de note”: Hegseth însuși a anunțat la Bruxelles că evaluarea va fi una „pe care unele țări o vor pica, iar altele o vor trece cu brio”, criteriile fiind accesul la baze și dreptul de survol în momentele critice.

Testul nu e retoric — vine direct din experiența recentă a războiului american-iranian, când Trump a criticat public aliați europeni pentru refuzul de a acorda sprijin logistic, catalogând unele dintre aceste refuzuri drept „rușinoase”.

Pentagonul a schimbat șeful din Europa

În paralel, think-tank-uri apropiate administrației, precum Concerned Veterans for America, presează pentru ca evaluarea să nu rămână doar un exercițiu de contabilitate a angajamentului aliaților, ci să devină vehiculul unei retrageri americane substanțiale, argumentând că interesul strategic al Washingtonului stă într-o prezență redusă pe continent și că singurul mod credibil de a stimula reînarmarea europeană e demonstrarea, prin fapte, a retragerii a „zeci de mii” de trupe suplimentare — pornind de la un plafon de peste 100.000 de militari americani în Europa înainte de a doua administrație Trump.

Kevin D. Admiral / foto: wikipedia

Semnalul instituțional confirmă direcția: Pentagonul l-a nominalizat pe general-locotenentul Kevin Admiral să preia comanda forțelor terestre americane pentru Europa și Africa de la generalul Christopher Donahue — o schimbare de gardă survenită chiar în plin proces de evaluare.

De fapt, o bună parte din decizii precedă formalizarea evaluării, ceea ce ridică întrebarea firească — al cui exercițiu birocratic legitimează ce anume? Aproximativ 5.000 de militari americani au părăsit confirmat Germania la 1 mai, luând cu ei o desfășurare de foc de rază lungă programată pentru 2026, în timp ce o rotație de brigadă blindată a fost redirecționată către Polonia.

România și evaluarea pe care Pentagonul o face în aceste zile

Evaluarea de șase luni pare, din această perspectivă, mai puțin un punct de plecare și mai degrabă o ratificare ex post a unor mișcări deja în curs — un tipar pe care flancul estic îl cunoaște, din păcate, din proprie experiență.

Iar aici intră România în cadru, nu ca notă de subsol, ci ca studiu de caz al ambiguității strategice pe care evaluarea o instituționalizează. Ministerul Apărării Naționale a fost informat încă din octombrie 2025 despre încetarea rotației unei brigăzi americane staționate la Mihail Kogălniceanu, iar prezența s-a redus de la aproximativ 3.500 la circa 1.000 de militari — cifră confirmată ulterior și de Reuters, în martie 2026.

Paradoxul e cu atât mai acut cu cât, în aceeași perioadă, baza de la Marea Neagră trece printr-o extindere de două miliarde de dolari, menită să o transforme în una dintre cele mai mari instalații NATO din Europa: Washingtonul dezinvestește în oameni exact acolo unde investește masiv în infrastructură.

Contradicția nu s-a oprit aici. La 11 martie 2026, președintele Nicușor Dan a aprobat, în ședința CSAT de la Cotroceni, o cerere americană de desfășurare temporară la Mihail Kogălniceanu și Câmpia Turzii — avioane-cisternă, echipamente de supraveghere, comunicații prin satelit și câteva sute de militari suplimentari — în sprijinul operațiunilor din Iran.

Testul „accesului și survolului”

România a trecut, așadar, testul „accesului și survolului” pe care Hegseth îl anunța ca reper al evaluării, în vreme ce Bulgaria, care a găzduit la rândul ei cisterne americane la baza Bezmer, s-a confruntat cu proteste interne și cu amenințări explicite din partea Teheranului. Complezența strategică are, se pare, un preț politic intern pe care Washingtonul îl contabilizează, dar nu îl plătește.

Rămâne, totuși, sistemul Aegis Ashore de la Deveselu — piesă fixă a apărării antirachetă americane și a arhitecturii NATO de Apărare Antirachetă Balistică — care nu beneficiază de nicio garanție publică de exceptare din evaluare, oricât de esențial ar părea rolul său.

Iar aici stă miezul dilemei românești: flancul estic poate reafirma Articolul 5 la fiecare summit, poate găzdui cel mai lung segment de graniță NATO-Ucraina și un hub de instruire pentru piloții ucraineni, dar nu poate garanta, cu certitudine, că trupele americane rămase la Kogălniceanu vor mai fi acolo peste douăsprezece luni. „NATO 3.0” promite o alianță mai echitabilă; pentru Bucureşti, echitatea aceasta se măsoară deocamdată în procente de retragere, nu în procente de solidaritate.