Masa amnezicilor a redevenit utilă.
Alegerile se apropie, aşa că bombardamentul cu promisiuni nu avea cum să întârzie. Recitalurile de ipocrizie empatică au reînceput, susţinute de afişe din care ne privesc binefăcători prezumtivi. Unul surâde ştiutor, dând impresia că e singurul care ţine în buzunar reţeta întremării. Altul are un aer preocupat şi pare să aştepte semnalul ca să-şi suflece mâinile şi să se sacrifice pentru cei care îl vor fi ales. Alţii pozează în mijlocul şantierului, cu o cască pe cap, sau adoptă postura instanţei providenţiale în faţa căreia amărâţii se îndreaptă din şale, prinzând culoare în obraji şi speranţă în suflete. Bufonada electorală nu poate fi egalată de niciun circ de pe planetă. Nicăieri în lume impostura, făţărnicia şi dispreţul deghizat în respect nu se simt mai bine împreună. Cunosc puţini candidaţi care merită trataţi în alt registru şi de care îmi pare rău. Buna lor intenţie îi va sili - dacă nu cumva i-a silit deja - să se amestece în tărâţe. Cu urmările cunoscute.
În toată forfota electorală, un lucru mi-a atras atenţia în mod special. Mulţi candidaţi au decis - sau au fost sfătuiţi - să apară pe afişe prezentându-şi propriile mâini drepte în acţiune (înţeleg de aici, deşi poate că mă înşel, că nu există candidaţi stângaci). Uitaţi-vă bine la afişe şi veţi descoperi o serie de personaje care gesticulează sau fac ceva cu mâna dreaptă. Unul o ţine întinsă spre un punct doar de el ştiut, de parcă ar vrea să dea direcţia de deplasare a trupelor. Altul îşi apasă dreapta pe inimă, într-un soi de backhand fotografic, pentru ca tot alegătorul să-i observe verigheta şi să-şi dea seama că are în faţă un familist atent la celula de bază a societăţii şi la sporul demografic. În fine, altul încleştează dreapta şi o face pumn, sugerând că, la nevoie, fermitatea în acţiune poate friza radicalismul contondent.
Faţă de alegerile din primăvară, schimbarea e certă. În mai 2008, inspiraţia directorilor de campanie s-a oprit asupra degetului. Ţin minte cu maximă acuitate afişele în care X împungea cerul cu arătătorul, Y atenţiona cu un gest pe jumătate şăgalnic, pe jumătate serios că a intrat în cursă, iar Z îşi folosea degetul ca pe o spadă miniaturală cu ajutorul căreia îşi răpunea contracandidaţii. Acum anatomia şi coregrafia electorală privilegiază întreaga mână şi leagă imaginea de pe afiş - sau cel puţin îşi propun s-o facă - de felurite expresii optimiste: „Sunteţi pe mâini bune“, „Mergeţi pe mâna mea“ etc. Sigur, gafele sau caraghioslâcurile nu lipsesc nici aici. Nu mai departe de ieri-dimineaţă am trecut pe lângă un afiş al cărui protagonist îşi proclama, cu o fervoare aproape erotică, implicarea: „Votează- mă. Iau problema în mână“. Iertat să fiu, dar miam amintit de reclama care i se făcea pe un canal de teleshopping depilatorului Epilfarma, despre care o voce senzual-complice asigura că „ţi se face prietenos în mână“. Ceva îmi spune că nici măcar slujitorii lui Onan nu-şi vor da votul unui atât de vajnic călcător în străchini. E greu de anticipat dacă mâna va avea un impact mai puternic decât degetul asupra acestui electorat minţit ritualic, ignorat fără jenă şi pândit de o iremediabilă blazare. Însă, dacă judec după uşurinţa cu care aleşii fac abstracţie de alegători încă din prima zi a mandatului, îmi dau seama că mâna şi degetul nu sunt simbolurile optime. În prim-plan ar trebui să se afle cotul, fiindcă acolo îi doare pe cei mai mulţi. Sau alte zone, care însă nu pot fi reprezentate pe afişe.
Recomandările noastre
