A făcut epocă efortul american pentru obținerea acordului cu Iranul, care presupune neproliferarea nucleară, evitarea îmbogățirii uraniului în alte scopuri decât cele medicale, neutilizarea tehnologiei nucleare în scopuri militare, controale ale Agenției Internaționale pentru Energie Atomică în siturile presupuse a utiliza material nuclear.
Efortul a fost unul bilateral SUA-Iran, dar a inclus, într-o formulă mai largă numită 5+1(statele membre permanente ale Consiliului de Securitate-SUA, Rusia, China, Franța și Marea Britanie plus Germania), sau varianta europeană EU 3+3(cu gruparea celor trei state europene din UE, Germania Franța și Marea Britanie, plus celelalte trei membre ale Consiliului de Securitate, SUA, Rusia și China). Formula largă a validat acordul și a determinat adoptarea rezoluției finale în Consiliul de Securitate, care să consemneze toate componentele convenite, inclusiv ridicarea graduală a sancțiunilor împotriva Iranului și introducerea lor automată, dacă nu se respectă acordul. A fost un acord de tip win-win, în care fiecare parte a avut câștig de cauză.
Comunitatea internațională, pentru că și-a respectat propriile reguli de neproliferare nucleară, fără să recurgă la forță, ci doar recurgând la varianta liberală a sancțiunilor. Iranul, pentru că reintră în comunitatea internațională, devine frecventabil și își poate valorifica resursele de petrol și poate avea acces la tehnologie. SUA, pentru că evită costurile unui conflict major. Însă acordul nu a fost simplu, a presupus compromisuri, principalele fiind concesiile făcute statelor sunite din Golf și mai ales tensiunile născute cu Israelul, principalul stat care se opune acordului, cu toată forța. Dacă în Golf lucrurile s-au rezolvat cu sprijin militar, transfer de tehnologie militară și promisiunea tolerării accesului la arma nucleară, dacă Iranul ajunge la ea (o discuție saudito-pakistaneză a avut deja loc), la care s-a adăugat decizia de a limita influența iraniană șiită în Orientul Mijlociu, contra sprijinului pentru lichitarea organizației teroriste Stat Islamic din Irak și Siria - în cazul Israelului, guvernul a anunțat un program amplu de blocare a ratificării acordului în Congresul American, prin intermediul lobby- ului israelian, prin comunitatea din SUA și prin intermediul implicării în viitoarele alegeri generale și prezidențiale. Iar rezultatele ar fi complicate pentru administrația Obama.
Barack Obama are o problemă majoră în materie de politică externă, deoarece a fost perceput ca un președinte care a eșuat în acțiunea externă și a umilit America. O variantă cu impact major asupra alegerilor de anul viitor, care o singularizează pe Hilary Clinton, ca și candidat democrat, dar reduce posibilitatea votului în favoarea democraților pe teme de politică externă. Vicepremierul Joe Biden s-a ocupat preponderent de această componentă, dar și candidatura sa va fi marcată de umilința celebrei afaceri Siria, cu trasarea liniei roșii pentru utilizarea armelor chimice și apoi decredibilizarea prin nerecurgerea la forță, odată ce proba a fost formală, iar linia roșie a fost încălcată, având drept consecință situația de astăzi din Siria și Orientul Mijlociu, în general.
Ne puteți urmări și pe Google News
În fapt, democrații și administrația Obama pot aduce drept victorii pe plan extern doar acordul cu Iranul – dacă el va rezista, reluarea relațiilor diplomatice cu Cuba și politica de reasigurare în estul NATO. În toate aceste cazuri, există vini ce pot fi reproșate și vor constitui teme de campanie în care republicanii vor domina dezbaterile. În plus, trebuie spus că eventuala respingere a acordului în cele două Camere, dominate de republicani, dar acolo unde și unii democrați au alte opinii decât administrația, ar însemna prăbușirea prestigiului administrației, obligarea lui Barack Obama să recurgă la un veto pe moțiunea de respingere a acordului, alterarea poziției americane la nivel mondial și dificultăți în aplicarea acordului de către Executivul american. Un dezastru administrativ și de imagine.
În acest context, ofensiva propagandistică rusă, constând în pretențiile de desființare a proiectului scutului antirachetă din Europa, pe motiv că există un acord cu Iranul, pare o glumă proastă. Însă cu puțin interes pentru contracararea ei. Fapt este că scutul antirachetă nu are de a face cu programul nuclear, care nu are impact nici asupra programului balistic al Iranului și al capabilităților sale, nici asupra capacităților a cel puțin 17 entități statale și non statale din regiune, de a dobândi și utiliza rachete cu rază scurtă și medie, dar care să lovească teritoriul Alianței. Iar aici argumentele ruse sunt o banală încercare de digresiune și o minciună majoră, când afirmă că președintele american, Obama, ar fi legat vreodată scutul antirachetă de acordul nuclear de neproliferare cu Iranul. La fel de fals ca și crearea unor contramăsuri de amplasare a rachetelor cu rază medie, eventual cu încărcătură nucleară, în Crimeea. Scutul antirachetă protejează însă teritoriul NATO, al Republicii Moldova și, parțial, chiar al Ucrainei.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
