Magdalena Manea, redactor şef al publicaţiei româneşti din Canada "Acasă" prezintă, într-o relatare exclusivă, imaginea actuală a Cubei, raportată la perioada de comunism românesc. Aflată într-o scurtă vizită pe insula lui Fidel Castro, românca oferă cititorilor propria viziune asupra situaţiei din Cuba.

Magdalena Manea Ziarul Acasă

În clasa a treia am primit cravata de pionier într-o ceremonie fadă, organizată anost, în clasă, de către tovarăşa învăţătoare, după ce excursia la Mausoleul de la Mărăşeşti s-a anulat din lipsă de fonduri şi mai ales, de entuziasm. Am fost ultima generaţie de cravate fără tricolor, am învăţat după abecedare cu poze înfăţişând şcolăriţe cu sorţuleţe negre, sovietice şi taţi stahanovişti. Toată copilăria mică mi-a fost marcată de Volgile umflate ale celor de la judeţeană, ori decupajele în secret din câte un Nekermann, atunci când, accidental, ajungea în vizită câte un exemplar arhi-răsfoit, în casa alor mei. 

Iar când am plecat în Canada am făcut legământ să nu mai pun piciorul vreodată, în vreun stat comunist. A durat zece ani ca să mă-nvoiesc cu mine însămi şi să iau bilete de Cuba. Cuba este un loc de petrecut vacanţele la îndemână pentru canadieni. Cam atât am ştiut când am decis ca, la adăpostul unui all-inclusive şi feriţi astfel de întrebări din partea autorităţilor locale, să pornim într-o incursiune fascinantă în ultimul bastion communist al emisferei vestice: Republica Cuba. 

La aeroport: "Socialismo o Muerte"  La Holguin, din avion cobori direct pe pistă şi încerci să te adaptezi la aerul fierbinte când, pe un zid imens, lozinca "Socialismo o Muerte" (Socialism sau Moarte) se împerechează cu vreo trei MIG-uri care trec razant pe deasupra aeroportului civil Frank Pais, de-ţi crapă geamul ceasului de la mână! Bun aşa, zicem, vedem câţiva angajaţi ai aeroportului, în uniforme kaki, care ne scanează din priviri fără să schiţeze un zâmbet. Între ei, vreo două-trei tinere cu fustă kaki, lată cât batista şi ciorapi negri din plasă, cocoţate pe tocuri. Nu, nu erau altceva decât angajate ale Ministerului de Interne.

El Comandante Che Guevara De când Fidel Castro s-a retras de la conducere şi fratele Raul a preluat frâiele ţării, lozincile au fost modificate în "Fidel şi Raul fac şi dreg". Mai mult decât toate însă, este prezent legendarul erou al Cubei,  Ernesto Che Guevara, revoluţionarul bolivian înfrăţit cu Fidel alături de care, la sfârşitul anilor '50, a coborât din munţi, împreună cu alţi 80 de revoluţionari pentru a-l da jos pe generalul Batista.

Imaginea lui Che Guevara se vinde pe cărţi poştale, imagini reproduse după originalele datând din vremea revoluţiei cubaneze, se vinde pe căni de cafea, pe şepci şi tricouri, pe bandane şi rucsaci de şcoală. Se vinde bine. El Comandante fie fumează trabucul, în instantanee din profil care să surprindă şuviţele rebele de revoluţionar, cum altfel, când zâmbeşte, la sfat cu tovarăşii. Totul este tipărit în alb-negru şi aranjat în cadru într-un fel care mă duce cu gândul brusc, la ziarul Scânteia din anii '80. 

Trei generaţii cu aceeaşi maşină  Carlos şi Junita, el inginer mecanic, iar ea profesor de psihologie, lucrau în hotelul unde am fost cazaţi. Deştepţi şi buni vorbitori de engleză, au fost alături de noi, în pofida restricţiilor impuse localnicilor, de a nu socializa cu turiştii.  Carlos e mândru, povesteşte cum, în urmă cu doi ani, în Cuba s-a destins regimul şi s-a deschis către lume. Că toate staţiunile au în dotare antene satelit şi că telefonul celular, permis de curând populaţiei, arătat şi folosit ori de câte ori se iveşte ocazia, este dovadă a statutului social al purtătorului. Hm, unde am mai văzut aşa ceva?

Ne arată poza casei sale, aflată în construcţie încă din 1999. Un buncăr de cărămidă cu pereţii subţiri, cu ochiuri oarbe pentru geamuri, fără tavan. "Cărămida e scumpă şi rară, cumpăr ori de câte ori pot face rost", spune Carlos. Pereţii sunt bătuţi de ploaie, totul  arată mai mult a ruină, decât a construcţie nouă. Îl felicit pentru perseverenţă. 

                    

Piesa de rezistenţă, maşina. Carlos scoate altă fotografie din portofel: "Bunicul meu a cumpărat-o în 1954, când era aproape nouă. A îngrijit-o cum trebuie şi i-a dat-o tatălui meu prin '80, la aniversarea căsătoriei. Tata s-a ocupat de maşină mai mult decât de copii, aşa că a putut să mi-o dea mie, acum doi ani. Maşina a trecut prin trei generaţii şi merge bine". Întreb de piese de schimb, cauciucuri, cum se descurcă să le înlocuiască. "Reproducem piesele iniţiale în ateliere de lăcătuşerie. Cauciucurile le luam de pe la maşinile ruseşti, cu tot cu jenţi, le reşapăm. Nu ţin ca cele originale, dar rezistă, cât de cât". 

                                                 

Salariul unui licenţiat în Cuba: 20 euro pe lună Muzeul de Ştiinţe Naturale din Gibara, oraş cu peste 70.000 de locuitori în provincia Holguin, are exponate cam câte încăpeau în laboratorul de biologie al şcolii generale din cartierul unde am copilărit: egrete împăiate, mulaje de peşti, schelete de şerpi, gândaci la insectar, o diagramă a evoluţiei pictată direct pe perete (unde am recitit despre celenterate, protozoare, desenate ca în manual) şi câteva muzeografe apatice şi tăcute, în uniforme.

Una se apropie şi îmi arată, pe furiş, o brăţară din sâmburi de pepene înşiraţi cu meşteşug şi vopsiţi în roşu aprins. Cere un peso pe ea, cam 50 eurocenţi. Zic că nu îmi trebuie. Insistă în şoaptă că trebuie să ducă ceva bani acasă, că ai ei mor de foame. Femeia e albă cu ochii albaştri, îngrijită, curată, cochetă şi priveşte senin. Scot o bancnotă, i-o furişez în palmă şi îi zic să-şi păstreze brăţara.

Împreunează mâinile şi insistă să nu spun ceva, cuiva, că altfel o încurcă. Tac şi simt nodul din gât. Ştiu că ei trăiesc pe raţie de alimente (ulei, ouă, carne, brânză 100g de persoană, pe lună, conserve de mazăre şi cam atât). Noroc de bananele care cresc în curţi, la ţară şi ţin de foame. Salariul unui licenţiat în Cuba variază între 20-25 pesos pe lună.  

Ne suim în maşina închiriată. Gibara rămâne în urmă, se desprinde din calendar, se întoarce în timp cu cincizeci de ani: totul e vechi, ponosit, înjghebat, improvizat, recondiţionat.  Pe fundal, ritmurile muzicii cubaneze cântate de muzicieni ad-hoc, cu chitare şi  mandoline, la umbra vreunei terase, sunt mult asemănătoare celor spaniole decât ritmurilor Salsa caraibene. 

                    

Românii merg în Cuba să-şi aducă aminte şi să ajute, deopotrivă  E complicat de spus de ce românii canadieni preferă vacanţele în Cuba. Pentru că statistic, conform informaţiilor primite de la agenţiile de turism româneşti, Cuba este destinaţia principală a românilor canadieni.

Am cunoscut şi o familie de români, Mirela şi Radu din Vaughan, Ontario, venită în acelaşi resort, clienţi vechi ai Cubei, care şi-au împărtăşit gândurile: "Plajele din Cuba seamănă cu plajele din Romania, oamenii seamănă cu cei de acasă. Aici mâncarea e proastă şi puţină, pentru câte stele plăteşti pe bilet, dar e probabil singurul loc din Caraibe unde nu vii să mănânci delicatese. Şi ştii asta, de la bun început. Vii pentru spirit. Spiritul local adună, parcă, vibraţia primordială, cam ca la Vama Veche a studenţiei noastre, cu petrecerea începută din senin, pe plajă. În Cuba le ai pe toate: plaje feerice, cele mai frumoase şi întinse plaje din Caraibe, foame în jur şi haine ude pe tine, de la făcut baie noaptea în mare, doi bani prin buzunare şi răspunsul inteligent şi plin de spirit al vecinului de bar. Cuba nu este poluată de stilul american. Cuba e un stil în sine, fie şi pentru o vacanţă de familie. Pe deasupra, românii ştiu că trebuie să plece în Cuba, că nicăieri altundeva în vacanţă, cu valize întregi de haine, jucării, dulciuri, medicamente, rechizite, încălţăminte  pe care să le împartă localnicilor. Este felul nostru de a le uşura aşteptarea schimbării în bine". 

     Pionierii cubanezi, faţă cu pionierii români Am văzut pionierii cubanezi, copilandri cu cravatele bleu innodate la cămăşile albe, încolonaţi câte doi, la intrarea într-un cinematograf local. Mirosea a parfum în jurul lor.

Mi-a revenit, brusc, mirosul de radiere chinezeşti parfumate, din penarul meu de şcoală, cu fermoar, de acum peste 25 de ani. Profesoara lor a semnat o listă de intrare, la caserie, cu un stilou chinezesc, cel de 90 de lei (pentru cei care mai ştiu), cu peniţa ascunsă. Nu mai ştiu cât timp i-am privit fără să clipesc.