Pegra globalistă USR-ONG , fortăreața trădării naționale

Ce o fi în mintea USR-iștilor, cu ale lor zece procente subțiri, care conduc România ca și cum ar fi moșia lor de drept. Îi vezi cum dau năvală asupra tuturor funcțiilor, cum încearcă să monopolizeze fiecare post, fiecare scaun, fiecare fereastră spre putere. Parcă ar construi o fortăreață de carton, dar cu ziduri pictate cu iluzia belșugului personal.

Își imaginează, poate, că dacă pun mâna pe toate cheile statului, lumea se va închina în fața lor și istoria le va confirma mărimea. Dar adevărul e că nu fac decât să închidă ușă după ușă, să îngusteze căile, să-și sape singuri tuneluri spre nicăieri. România, împinsă în acest joc de ambiții meschine, rămâne prizonieră într-o arhitectură fragilă, în care destinul țării e sacrificat pentru micile lor proiecte de putere și pentru propriile lor vieți, pe care și le doresc împodobite cu belșug și prestigiu, dar care, în realitate, nu duc decât la ruină și ridicol.

Mă uit stupefiat la un program/documentar/serial - sau cum l-am putea numi - despre oameni care fără haine sau arme, sunt lăsați, cu voia lor într-o zonă extrem de ostilă traiului, pentru 3 săptămâni, timp în care trebuie ”să se descurce”. Să rabde frig, ploi, căldură, să mănânce orice li se pare comestibil, de la viermi și până la scoarță de copac.

Probabil pentru același motiv pentru care, de milenii, oamenii s-au aruncat în expediții imposibile, au escaladat munți care nu duc nicăieri sau au traversat oceane fără să știe dacă vor ajunge: să-și testeze limitele și să-și confirme că sunt încă vii. Probabil asta se întâmplă și cu useriștii.

Câtă disperare pe USR să-şi păstreze ministra ONG-istă! O disperare care miroase a frică şi a vid lăuntric. Mă uit la ei şi mă întreb ce fel de oameni sunt, de unde vin, ce fel de părinţi i-au crescut de au ajuns să confunde scaunul și ONG-ul, cu sensul vieţii. O ministră dispusă la orice numai să rămână în funcţie – şi un partid care o ţine acolo ca pe o ultimă dovadă că ONG urile care distrug România sunt la butoane. Între timp, proiectele strategice pentru România sunt blocate, nu din neputinţă, ci din voinţa ei.

Amar gând: în loc să slujească ţara, slujesc doar stăpânii străini și frica de a nu mai fi cineva. Ce destin mic, ce biografii triste trebuie să fie în spatele acestui spectacol al trădării. Totul pentru a mai respira o zi în lumina artificială a puterii.

Această situație te duce fără să vrei la  documentarul  „Discovery”, unde  instinctul de aventură e amestecat cu spectacolul televizat. Nu mai e doar lupta omului cu natura, ci și lupta cu ratingul. Ideea de a fi lăsat gol într-un mediu ostil nu e doar o provocare fizică, ci și o formă de exhibiționism controlat — trupul devine parte din poveste, iar camera de filmat e, de fapt, adevăratul adversar: ea decide ce se vede, ce se taie și cum va fi percepută „supraviețuirea”.

De ce ai face asta, totuși? Pentru unii, răspunsul e simplu: adrenalină și sentimentul de victorie asupra fricii. Pentru alții, faima și eventual banii care vin cu ea. Și pentru câțiva, poate cei mai puțini, e dorința de a scăpa pentru o vreme de artificiul lumii civilizate și de a vedea dacă, fără toate protecțiile ei, mai știu să fie oameni în sensul primar — să caute apă, să facă focul, să își împartă mâncarea.

Paradoxul e că acest „înapoi la natură” e, în realitate, o escapadă extrem de artificială: ești în sălbăticie, dar cu echipa de filmare la câțiva metri, gata să-ți dea apă dacă leșini. Supraviețuirea e reală doar până la limita contractului.

În romanul lui Hernády Gyula, ”Fortăreața” este vorba despre un grup de oameni extrem de bogați și plictisiți, care plătesc sume uriașe pentru a participa la o experiență de „supraviețuire” letală: sunt lăsați pe o insulă izolată, iar după un semnal prestabilit, trebuie să lupte pentru viața lor împotriva unei echipe de mercenari profesioniști. Nu există intervenție exterioară, iar regulile sunt simple — ultimul rămas în viață „câștigă”.

E practic o versiune mai crudă și fără plase de siguranță a jocurilor de tip Discovery, unde „pericolul” e, de fapt, controlat și filmat pentru spectacol. În ”Fortăreața”, camera de filmat lipsește, dar voyeurismul rămâne — e al cititorului, care urmărește degradarea psihologică și morală a participanților.

La Hernády Gyula, un admirabil scriitor maghiar, bogații caută adrenalina supremă: sunt izolați pe o insulă și vânați de mercenari reali, fără echipă de salvare, fără montaj, fără „tăiem scena dacă e periculos”. Miza e viața.

În „testul de supraviețuire” de la Discovery, pericolul e doar decor — echipa e la câțiva metri, camera filmează, iar moartea e exclusă din contract. Acolo, supraviețuirea e spectacol. Diferența? În carte, frica e autentică. În show, e regizată.

Gyula Hernádi (1926–2005) a fost unul dintre cei mai originali scriitori și scenariști maghiari ai secolului XX. Spirit neliniștit, provocator, cu un simț al grotescului rafinat, a colaborat peste patru decenii cu Miklós Jancsó, semnând scenarii pentru filme devenite clasice în cinematografia europeană.

În Fortăreața, publicată în 1980, Hernádi ridică ziduri nu doar din piatră, ci și din teamă, curiozitate și cruzime. O mână de oameni, izolați într-un loc inaccesibil, descoperă rapid că pericolul nu vine doar din afară, ci și din interiorul grupului. Suspiciunea crește, alianțele se fac și se desfac, iar ceea ce părea un simplu refugiu devine un laborator al instinctelor primare. Personajele, fiecare cu trecutul și slăbiciunile sale, sunt împinse spre o singură concluzie: în spațiul închis al fortăreței, supraviețuirea are un preț pe care nu toți sunt dispuși să-l plătească — și nu întotdeauna cel mai puternic rămâne în viață.

Sunt multe aspecte care amintesc de o altă fortăreață, care cu ajutorul globalismului și al ONG-ismului sorosist a prins să se dezvolte și la noi: fortăreța trădării, cea a USR.

Romanul, cu tonul său amar și lucid, amintește că fortărețele cele mai greu de cucerit nu sunt cele de piatră, ci cele pe care oamenii le ridică înăuntrul lor, din frică și dorință de control.

De aceea mi i-am imaginat pe USR-iști pe una din acele insule pustii, abandonați, singuri, fără tati și mami, fără carduri bancare și fără internet…

Au coborât din ambarcațiune cu pași siguri, aproape ceremonioși, convinși că vor scrie istoria insulei printr-o guvernare exemplară. În primele minute, au improvizat un „punct zero” – un trunchi de palmier pe care l-au proclamat, solemn, „masa rotundă a dialogului instituțional”. Au votat pe loc un președinte interimar (cu procedură transparentă: cine țipa mai tare câștiga) și au format trei comisii: Mediu, Inovație și… Relații cu Presa. Ultima părea cea mai importantă, deși nu exista semnal și singurul „canal media” era un pescăruș necooperant.

Prima zi a fost un festival al optimismului: discursuri despre sustenabilitate, promisiuni de echitate în împărțirea resurselor, chiar și un plan de „digitalizare a insulei” – urma să fie implementat imediat ce găseau curent, satelit și un IT-ist voluntar. În timp ce unul încerca să deseneze harta insulei în PowerPoint, altul, mai pragmatic, scotocea prin tufele de pe mal în căutare de cocos.

Dar natura e un adversar ironic. În a doua zi, un val mai zdravăn le-a luat cu el „masa rotundă a dialogului” și le-a rămas doar o ședință ad-hoc pe nisip, în picioare. Cineva a propus să se mute în „clădirea guvernului provizoriu” – o colibă încropită din frunze și bețe, care avea probleme serioase de transparență, la propriu: acoperișul avea mai multe găuri decât un raport financiar.

Foamea a început să strângă lațul. Comisia de Mediu a constatat că singurele „resurse alimentare regenerabile” erau melcii lipiți de stânci și niște fructe cu gust de săpun. Comisia de Inovație a propus să „privatizeze pescuitul” – cine prindea, păstra jumătate. S-a votat la limită, iar rezultatul a dus la primele negocieri subterane și primele acuzații de corupție: „Ai luat peștele din zona comună!”

În a cincea zi, s-a iscat un conflict deschis între „Partidul Focului” (cei care reușiseră să aprindă o vatră) și „Partidul Adăpostului” (cei care revendicau coliba). Disputa nu era despre principii, ci despre cine stă la căldură și cine mănâncă pește fript. În mijlocul negocierilor, un membru a încercat o lovitură de imagine: a propus un referendum pe insulă. Problema era că votanții erau exact cei doi lideri care se certau, iar rezultatul a fost egal. S-a decis „prin consens” că va hotărî ploaia – și ploaia a decis în favoarea Partidului Adăpostului, inundând focul.

Până în ziua a șaptea, decorul democratic se subțiase complet. Discursurile despre valori europene erau înlocuite de șoapte scurte: „Ți-ai ascuns nuca de cocos?”; „Nu-l lăsa pe ăla să intre în colibă, îți fură frunza uscată.” Cei mai iscusiți începuseră să-și creeze „rezerve strategice” de melci și pește uscat, ascunse prin nisip, exact cum își ascunzi banii la bancă în vremuri tulburi.

Și totuși, chiar și în acest haos, instinctul de PR rămăsese intact: într-o dimineață, au găsit scoici mari, le-au lustruit și au încercat să graveze pe ele „Insula Noastră – primul pas spre o lume mai bună”. Nimeni nu avea nevoie de scoici gravate, dar păreau bune pentru imagine.

La final, când o barcă de salvare apare în zare, nimeni nu mai aleargă entuziast. Unii se întreabă, cu un zâmbet ciudat, dacă nu cumva viața pe insulă e mai „reală” decât cea de acasă. Căci aici, între nisip și vânt, au descoperit adevărul simplu și crud pe care nici un manual de politici publice nu-l recunoaște: în fața neantului, omul nu se salvează cu ideologii, ci cu foc, apă și tăcere.

Se obișnuiseră cu fortăreața lor de frunze și lupte mărunte. Știau că, odată întorși „acasă”, tot ce trăiseră aici se va repeta – doar că insula va fi o clădire cu aer condiționat, focul va fi bugetul, iar peștele – contractele.

Aici e ironia perfectă: în clipa în care se întorc „în civilizație”, încep să reconstruiască insula, doar că acum are pereți vopsiți, aer condiționat și internet. Își pun din nou hainele și jargonul „de partid”, dar păstrează, bine ascuns, reflexul de a împărți hrana pe clanuri și de a negocia în tăcere resursele.

În aparență, totul revine la normal: conferințe de presă, promisiuni de transparență, comisii, grupuri de lucru. Dar în adânc, memoria foamei și a nopților reci de pe insulă rămâne ca o umbră care le modelează gesturile. Știu acum că în spatele fiecărui „principiu” stă un foc care trebuie alimentat, iar în spatele fiecărei „proceduri” stă o plasă cu pești.

Filosofic vorbind, ambele scenarii pun aceeași întrebare: cine ești atunci când nimeni nu te mai vede? La Discovery, răspunsul poate fi reconfortant — ești un animal social capabil să colaboreze. În ”Fortăreața”, răspunsul e mai amar — ești un animal social capabil să distrugă pentru a rămâne în viață.

Adevărata miză, în ambele, nu e supraviețuirea trupului, ci supraviețuirea conștiinței. Iar aici, Hernádi e nemilos: în jocul lui, cine scapă viu, scapă adesea mai sărac sufletește decât cei care au pierdut.

Cred că de aici am putea merge mai departe într-o direcție și mai amară — cum, în lumea de azi, fortăreața nu mai e din piatră, ci din rețele, contracte, legi și experimente sociale „benevole”, în care oamenii se închid singuri.

Pentru fortăreața oengisto-useristă, construită sub semnul trădării naționale, ”Fortăreața” nu e un loc anume, ci un mod de a trăi. O poți construi din piatră, din nisip sau din birouri guvernamentale. Și indiferent de decor, cei care au gustat puterea de a decide cine mănâncă și cine stă la frig nu o mai uită niciodată.

Fortăreața lor nu e un loc geografic. E un mod de a fi. Și cine a învățat odată cum să decidă cine mănâncă și cine doarme în ploaie, nu va uita niciodată acest privilegiu, și va fi în stare să și vândă și țara și sufletul, pentru a-l păstra.