Radu Paraschivescu: „Bătutul pe burtă şi trasul de şireturi sunt două dintre sporturile la care producem campioni cu nemiluita“.
Nu mi-a plăcut niciodată cadrul solemn. Formalismul excesiv mă crispează, scorţoşeniile de protocol îmi lasă un gust neplăcut.
Există o stilistică a salonului pe care nu mă simt în stare s-o practic, un balet al convenienţelor la care nu mă încumet. Am preferat dintotdeauna familiaritatea dezinvoltă, adresarea afabilă, limbajul deplastifiat. Când mi se cere să fiu ceremonios, am impresia că sunt pus la cazne. Când trebuie să strâng nodul la cravata exprimării, mi se pare că joc un rol care nu mă prinde. Asta nu înseamnă însă că văd cu ochi buni furia nivelatoare care a ieşit cu optsprezece ani în urmă din pântecul tranziţiei. Anularea diferenţelor, dizolvarea nuanţelor şi amorţirea reflexelor de bună creştere nu sunt semne ale emancipării, cum greşit se crede, ci ale derivei. În clipa când decizi că toţi oamenii sunt la fel şi, prin urmare, trebuie să-şi vorbească la fel, se cheamă că ai o gravă problemă de percepţie.
Bătutul pe burtă şi trasul de şireturi sunt două dintre sporturile la care producem campioni cu nemiluita. Tutuiala carpatină cotropeşte spaţiul public cu aplomb de TGV şi detentă de voleibalist. Toată lumea se tutuieşte cu toată lumea, instituind primatul unei cordialităţi pe care de multe ori o simţi contrafăcută. Un lucru care la americani trece neobservat, fiindcă „you“ înseamnă şi „tu“, dar şi „dumneavoastră“, devine în România o metodă răspândită de forţare a notei. O altă faţetă a imposturii, şi anume dorinţa duhnind a parvenitism de-a te insinua în anturaje unde n-ai ce să cauţi şi de-a visa la raporturi de egalitate cu oameni cărora le eşti inferior. Pe de altă parte, lejeritatea, abordarea „casual“ şi ghiontul amical nu sunt singurele corelative ale tutuielii. Cine priveşte fenomenul cu un minimum de atenţie observă câteva paliere bine diferenţiate.
Unul dintre ele este al tutuielii funcţionale. Cea căreia se cuvine să-i mulţumim pentru iniţiativă aici este televiziunea, moaşa multora dintre copiii neizbutiţi ai tranziţiei. Sunt dese cazurile în care moderatorul imberb îşi tutuieşte fără jenă interlocutorii: septuagenara pe care au evacuat-o nepoţii, concurentul cărunt de la cine ştie ce joc cu premii, scriitorul invitat să-şi prezinte ultima carte. Dacă întrebi care e temeiul tutuirii, ţi se răspunde că suntem în mileniul vitezei, că timpul costă bani şi că durează mult mai puţin să spui „Gică“ decât „domnul Dragomirescu“.
Pe un alt palier se lăbărţează tutuiala autoritar-ierarhică. Ea îl vizează fie pe şeful care n-a împlinit un cincinal de la majorat, dar îl ia la pertu pe subalternul în pragul pensiei, fie pe clientul care aşteaptă mijirea tuleielor, fără ca asta să-l stânjenească în tutuirea ospătarului de două ori mai vârstnic. Sigur, tinereţea nu e o vină, după cum senectutea nu e un merit. Asta nu justifică însă abdicarea de la regula minimei curtoazii cu care suntem datori, oricât de mult am fi avansat în organigramă şi oricât de garnisit ne-ar fi portofelul.
Varianta cea mai şamponată a trasului de şireturi e menţionarea cuiva care nu e de faţă doar prin prenume, chit că altminteri nici prin cap nu-ţi dă să-l tutuieşti. E vorba, în acest caz, de un amestec de snobism, falsă familiaritate şi flexare a muşchiului personalităţii, care ne face caraghioşi, ba chiar suspecţi. Când spui „l-am văzut pe Nicky, arăta obosit“, fără să fi schimbat două vorbe cu Nicolae Manolescu, sau „am auzit că Pino candidează din nou“, fără să fi mers în acelaşi lift cu Ion Caramitru, înseamnă că simţul ridicolului te-a lăsat singur. Şi cine ştie când o să se întoarcă.
Recomandările noastre
