În ediția  din 17 octombrie a podcastului „Hai live” moderată de jurnalistul Robert Turcescu, gazda remarcă un text recent scris de colegul Hoandră. Turcescu extrage întâi un citat din Ștefan Agopian, folosit de Octavian ca o ilustrarea a condiției de scriitor de dinaintea Revoluției. Realitatea este dură, iar abordarea ei cere măiestrie.

Iată spusele lui Agopian:  „Aveam 24 de ani – mărturisește autorul -, și nici o meserie și n-aveam chef să-mi servesc patria prin vreun birou puturos, f….i din când în când colegele și îmbătîndu-mă după program. Nu, eu voiam să mă îmbăt în timpul programului și după program să scriu. Ce mai tura-vura, îmi doream ca un câine în călduri cățeaua, să ajung scriitor. (…) Printre alte multe griji, comuniștii au avut-o și pe aia de a nu-i lăsa pe artiști prea mult în stare de trezie. Fiindcă un artist pilit nu dorește decât să se îmbete ca lumea. (…) Oricine publica pe vremea aceea o carte devenea membru al Fondului Literar, care fond dădea împrumuturi fără dobândă și scadență scriitorilor. Așadar, nu mai trebuia să muncești nimic (nici măcar să scrii), puteai în schimb, ca să nu mori de plictiseală, să te îmbeți zilnic”.

Un concurs continuu

Ca o exemplificare a măiestriei textului, Robert Turcescu, citează copios și din Octavian Hoandră: ” Ce să spun? Nu-i invidiez deloc pe cei care vor neapărat să trăiască la maximum fiecare clipă a vieții lor și, mai mult, vor să fie primii: pliticieni celebri, artiști, bloggeri, creatori de conținut, (oooooo!, daaaaa! creatori de conținut!!!), CEO de mare succes, primii în topul bogaților, cei mai buni scriitori, viitoarele Premii Nobel etc… Pentru aceștia viața e, de fapt, mult mai simplă, dar este o viață care se trăiește “nervos”, individul fiind într-un concurs continuu”.

În fine, în respectivul articol, Octavian Hoandră mai puncteză câteva lucruri bine cântărite: ”

Pentru cei mediocri și melancolici, e chiar mai greu. Știm că lucrurile care ne plac cel mai mult ne duc în tragismul eternului conflict. Cum să nu pățim nimic și totuși, să spunem adevărul fără menajamente și că continuăm să fim liberi? Cum să avem o situație materială bună și totuși să nu depindem de nimeni? Cum să mâncăm tot ce ne dorim, cum să lenevim și să ne satisfacem toate chichițele sexuale. Cum să fumăm cigars cubaneze cu cafea de Guatemala. Dar să nu fim păcătoși și grași, ci creștini credincioși, cu o bună imagine? Cum să facem să trăim bine, neatomizați. Să avem mulți prieteni în jur, în comunități relativ unite, dar să nu fim amenințați de tributul pe care trebuie să-l dăm acestei societăți?”.

” …Îți rămâne melancolia amintirilor, din vremea când ura față de ceilalți nu era atât de manifestă. Iar ura de sine putea, cumva, să fie stăvilită…”, încheie, în ritmul melacoliei tomnatice, Octavian Hoandră.