Summitul de urgență al NATO de la Bruxelles, din 24 martie, trebuie să fie prilejul pentru cuvinte cu greutate și pentru o gândire fulger. Dacă, până atunci, va există o propunere de acord de încetare a focului care să ofere neutralitate Ucrainei, în schimbul integrității teritoriale, atunci, cu toate pierderile sale pe câmpul de luptă, Rusia va fi pus o piedică în calea NATO, prin forța armată, potrivit publicației britanice The New Statesman.

Ucraina a suferit daune fizice în valoare de o jumătate de trilion de dolari și mii de morți civili, pentru că NATO nu a reușit să urmeze o linie clară de acțiune cu o țară pe care a transformat-o într-un stat client diplomatic. Poporul Ucrainei are dreptul să ceară ceva mai bun.

Dar există avantaje. Scopul strategic al lui Putin este să dezintegreze Occidentul, să fragmenteze UE, să vulnerabilizeze țările și aliații NATO precum Finlanda, Suedia și Moldova, să le inducă teama că SUA nu le vor apăra, dacă vor fi atacate. Până acum, însă, a eșuat.

Dar acest lucru nu s-a întâmplat din cauza unei mari strategii de stat a Washingtonului. În momentele critice de dinaintea invaziei, SUA, împreună cu Marea Britanie, s-au străduit să-i convingă pe Emmanuel Macron (Franța) și pe Olaf Scholz (Germania) că amenințarea cu invazia este reală. S-a întâmplat, pentru că mulți din elita politică a Ucrainei au refuzat să creadă.

Nu Washingtonul a fost cel care a convins puterile europene cheie să trimită în grabă peste granițe arme antitanc și altele, ci Marea Britanie. Doar britanicii, polonezii și statele baltice au gândit diferit la acel moment.

De asemenea, cea mai dramatică regândire, imediat după invazie, a fost decizia lui Scholz, de a reînarma Germania și de a pune capăt celor trei decenii de Ostpolitik. Curajul lui Scholz a deblocat un radicalism ascuns similar al Comisiei Europene. Drept urmare, la mai puțin de trei săptămâni de la începutul conflictului, UE este angajată din punct de vedere tehnic pentru propria sa autonomie strategică, în ceea ce privește cheltuielile cu alimentele, energia și apărarea.

Între timp, statele nordice au prezentat o schimbare radicală de atitudine. Sprijinul pentru aderarea la NATO este acum de aproximativ 60% în Finlanda. Finlanda are o graniță de 830 de mile cu Rusia, a fost invadată o dată în, trecut, în iarna anuui 1939, și are forțe armate mai mari decât cele ale Suediei, Letoniei, Lituaniei și Estoniei la un loc.

În timp ce aderarea la NATO pentru Finlanda și Suedia pare inevitabilă, Forța Expediționară Comună (o unitate a NATO care implică toate țările baltice și nordice, plus Țările de Jos și Regatul Unit, cu Marea Britanie în frunte) s-a constituit, de asemenea, ca un potențial vehicul pentru furnizarea de provizii, informații și alte ajutoare pentru Ucraina.

Dar această dinamică, dintre conducerea americană ezitantă, coeziunea europeană, activarea bruscă a statelor nordice, trebuie să fie canalizată într-o strategie generală. Și nu este clar în ce fel.

Există diferite viziuni geopolitice în joc. În prima, America dă tonul, desfășurând mai multe trupe, mai mult hard power, dar și mai mult soft power, în Europa de Est și în Marea Neagră, pentru a asigura în continuare epuizarea forțelor Rusiei, izolarea diplomatică și strangularea lentă a economiei ruse. Presupunerea este că puterile militare europene rămân aliniate cu leadership-ul american.

O a doua viziune geopolitică spune altceva

Autonomia strategică europeană este un concept născut în industria de apărare, în urmă cu zece ani, din cauza necesității de a evita dependența de marii contractori americani pentru armamentul de înaltă tehnologie. De atunci, după criza zonei euro și alegerea lui Donald Trump, a devenit un obiectiv geopolitic, Macron fiind cel mai puternic susținător al său.

În viziunea lui Macron, UE trece dincolo de ceea ce este uzual în politicile sale de securitate și externă, spre suveranitatea reală. Devine o a patra putere globală majoră alături de SUA, China și Rusia. Și face acest lucru pentru față de obsesiva concentrare a SUA pe rivalitatea lor cu China și, de asemenea, pentru că Europa caută un alt tip de acomodare cu Rusia.

Macron, chiar cu o săptămână înainte de conflict, a încercat să impună Ucrainei un nou aranjament de securitate bilateral, sub forma unei propuneri de „finlandizare”. El a avut spațiu pentru a face acest lucru, deoarece SUA se agitau, împrăștiind în cancelariile Europei documente PowerPoint, arătând intenția Rusiei de a invada, insistând în același timp ca ușa pentru aderarea Ucrainei la NATO să rămână deschisă, dar mobilizând doar întăriri simbolice de trupe.

La summit-ul de la Bruxelles vor fi multe urale pentru Zelenski, pentru soldații ucraineni, dar și multă satisfacție pentru loviturile date armatei Rusiei.

Dar problema de bază cu care trebuie să se confrunte summitul de la Bruxelles este cea a intenției strategice. Intenționează Occidentul să paralizeze Rusia cu sancțiuni, de acum până când va deveni un stat eșuat, târându-l pe Putin la Haga și conducând operațiuni asimetrice în stilul Războiului Rece, pentru a face viața un iad pentru toți cei care au legătură cu statul rus?

Dacă da, trebuie să înceapă cea mai mare operațiune de soft power din istorie: să pregătească o opoziție rusă autohtonă care să preia sau să moștenească puterea de la un regim Putin prăbușit. Trebuie să scrie, în prima prevedere a noului Concept Strategic, care este în curs de elaborare pentru summitul NATO de la Madrid, din iunie, următoarele: „Scopul NATO este răsturnarea lui Vladimir Putin, urmat de un nou tratat de securitate pentru a stabiliza relațiile dintre Europa și statul post-Putin. ”

Dacă nu poate spune asta, trebuie să prezinte un plan credibil de autoapărare (și nu doar cu o forță armată convențională consolidată, desfășurată din nordul Finlandei până în România). Ipotezele NATO privind descurajarea nucleară nu mai sunt credibile. Putin a anunțat că este pregătit să folosească arme nucleare, dacă NATO intervine.

Dezvoltarea rapidă a apărării antirachetă și a armelor hipersonice pare acum singurul răspuns rațional la aceste amenințări, dar asta va costa bani, va lua timp și va destabiliza echilibrul nuclear global.

Nici măcar nu am început să calculăm cum ar trebui să arate armatele Europei, având în vedere amenințarea crescută, dar nici cum să plătim pentru ele. Armata Marii Britanii din Germania, la apogeul Războiului Rece, era de patru ori mai mare decât cea pe care o desfășoară acum. Un lucru este însă cert: nimic din toate acestea nu este accesibil în conformitate cu regulile fiscale actuale, nici ale UE, nici ale zonei euro.

În ceea ce îl privește pe Boris Johnson, el va juca un mic rol la summiturile UE/NATO. Viziunea sa geopolitică (Marea Britanie globală) este la gunoi, împreună cu planul său de a micșora armata și de a casa o treime din tancurile acesteia. Pe măsură ce se deschide calea către producția masivă și integrată de cercetare și dezvoltare și apărare europeană, Marea Britanie va fi nevoită să se orienteze, din nou, către continentul din apropierea noastră, nu spre Insulele Spratly, conform Rador.