Construirea dușmanilor societății este o sarcină politică sută la sută. Unul dintre părinții sociologiei, Emil Durkheim, observa acum mai bine de un secol că atunci când o societate suferă, ea resimte nevoia de a găsi pe cineva căruia să-i impute răul, cineva pe care să se răzbune pentru această decepție.

Articol preluat de pe Vasile Dancu & friends

Studiile de antropologie culturală au analizat sute de momente din toate etapele istoriei în care violența contra dușmanului fundează unitatea de grup, coeziunea și dă un sens comun vieții și luptei comune. În ultimi ani trăim în culturi ale alertei și fricii. Campaniile electorale aduc în fața marile pericole, combatanții căutând cât mai expresiv să primească voturi din specularea fricilor celor mai diverse: frica de emigranți, frica de vecini, frica de pandemii sau chiar de invizibilele găuri din ozonul de deasupra noastră. Mass-media vine să dea sentimentul de actualitate și de proximitate pentru multiple pericole într-o lume pe care oamenii o percep ca tot mai periculoasă, plina de pericole și capcane.

Politica românească, refăcută și orientată mereu cu fața spre trecut din 1990 până astăzi a construit  mereu dușmani care să justifice dominația și perpetuarea la putere a unor indivizi sau echipe, găști sau familii.

Dușmanul, fictiv sau real, are avantajul prezenței. Națiunile puternice își inventează dușmani puternici, cu o mare forță de distrugere și cu istețimi nebănuite, eventual integrați într-un complot extraordinar. Dușmanul este vizibil, devine un actor important al vieții chiar prin umbrele sale. Există chiar o voluptate în prezentarea dușmanului în viața cotidiană. Când națiunile prezintă mereu dușmanul duc de fapt un război în care se remarcă oameni, se nasc eroi, se dau medalii sau decorații. Dușmanul nu doarme! De câte ori am auzit asta și auzim chiar și acum, când vorbim despre dușmanul care este stafia comunismului care cică mai umblă prin Europa. 

Dar în timp ce inventăm dușmani puternici și perfizi, societatea ascunde lucruri importante, bagă sub preș multe lucruri, fardează răni pentru ca să nu se vadă pansamente urâte pe fața patriei. Multe lucruri devin invizibile sau sunt invizibilizate.

Termenul de invizibilitate socială a apărut în științele sociale puțin după anul 1960 și îl datorăm lui Edward Clifford (1) care, studiind dezvoltarea psihologică a copilului, a constatat că uneori indivizii ocupă un loc în spațiul social, dar prezența lui este neremarcată, adică individul nu devine actor, nu contează ca participant la viața socială. Fenomenul a fost tratat ca izolare social, iar mai târziu, în 1982, într-o carte a lui Yves Barel (2), ca marginalitate socială, în care vorbea despre invizibilitatea socială a clasei muncitoare. Când au apărut în scenă marile grupuri de imigranți, invizibilitatea socială a primit sensuri noi: discriminare, exploatare, excludere socială, inegalitate pentru că sociologii au început să trateze problema ca și non-recunoaștere, ca lipsă de identitate recunoscută de ceilalți, ca lipsă de status social. Cu timpul și alte teme au ajuns să fie preferate în studiile de sociologia muncii, a devianței, antropologie sau sociologie organizațională: invizibilitatea femeilor, a inegalităților de tot felul sau violența domestică. Uneori simțim mode mediatice, mai degrabă, puse de victimologie generalizată, dar nu durează mult și nu au efecte pe termen lung. Pe termen lung vedem că părți importante din societate devin invizibile, grupuri întregi de oameni nu participă la viața publică. Practic, avem o Românie ascunsă de care ne este rușine, conștient sau dintr-un mecanism de apărare inconștient, nu o arătăm sau îi contestăm dreptul la cuvânt. Pentru că marea problemă a celor invizibili este că nu au conștiința identității sociale sau își construiesc o identitate rănită, o identitate fără față. Cel invizibil observă că societatea întoarce capul când trece pe lângă el și dezvoltă diferite mecanisme de compensare, se simte ca ”omul fără însușiri”, ca să folosim sintagma lui Musil. De fapt, socialul, în general, pierde tot mai mult din vizibilitatea lui publică, pe măsură ce ”societatea spectacolului” ține loc de dezbatere publică serioasă. Chiar și campaniile electorale au eliminat temele sociale din dezbatere, totul se joacă pe scandalul mișcării liderilor, pe cancanizare și pe starizarea nimicului. Politica de Facebook creează impresia proximității față de liderii politici și altceva nu mai contează, doar un narcisism al spectatorului care simte că joacă si el un rol alături de cei mari, trăiesc emoții comune, descărcări de câteva secunde de adrenalină, apoi fiecare revine la ale lui.

Această Românie invizibilă se dezvoltă tot mai mult pe măsură ce avem un spectacol tot mai facil, care nu mai solicită analiza pentru a fi înțeles, nici mecanisme cognitive complicate. Spectacolul se suprapune ca o pânză colorată, ca o carpetă cu ”Răpirea din serai”, peste o Românie fără față, cu oameni condamnați să devină invizibili, pe care politicienii i-ar dori doar la vot, dar nu și la spectacolele în care fac baia de mulțime.

Țiganii sunt actorii tăcuți ai unei drame de invizibilitate. Reapar doar când poate media să exploateze scandalurile legate de opulență sau inedit, dar sutele de cartiere fără apă, lumină electrică sau fără canalizare nu le vedem decât atunci când le găsesc televiziunile străine, iar atunci protestăm chiar pe cale diplomatică. Ani de zile profesorul Cătălin Zamfir (3) și echipa sa de la Institutul de Cercetare a Calității Vieții (ICCV) au scris cărți, au făcut cercetări pe acesta temă, au propus programe si proiecte, acum această temă este ascunsă parcă sub covor, mai mult decât altădată.

Sărăcia reprezintă o mare interioară a României pe care au navigat, neștiuți, doar sociologii. Cu ani în urmă, un volum, ”Sărac lipit, caut altă viață”, coordonat de Manuela Stănculescu și Ionica Berevoiescu (4), încerca, printr-un titlu nespecific aridității studiate a unei cărți de sociologie, dar atât de inspirat, să atragă atenția asupra unei realități șocante, cartografiind sărăcia teritorială și descoperind strategiile de supraviețuire în zonele sărace sau munca invizibilă a săracilor. Acum, la 25 de ani de la înființare, Institutul de Cercetare a Calității Vieții a lansat o sinteză a luptei asistenților sociali,  care vorbește despre cei 25 de ani de cercetări și proiecte pentru fondarea unui sistem modern de asistență socială, sub coordonarea echipei condusă de Elena Zamfir (5). În peste 500 de pagini găsim o comoară de idei și proiecte, dar și cimitirul speranțelor pentru specialiștii care au încercat să convingă lumea că banii pentru social înseamnă o investiție, nu un cost.

Țăranii au dispărut astăzi de pe scena publică, a devenit o înjurătură de trafic ipostaza de rezident în rural. Localnicii satelor ajung să fie vizitați de reporteri doar în campanile electorale sau de procurori ca să-i întrebe cu cine au votat sau dacă au votat la referendumuri. Dar ce mai știm noi despre viața locuitorului din comunitățile rurale, înafara faptului că au plecat mulți în Italia, Spania sau Irlanda? Dacă nu ar salva supraviețuitorii avioanelor căzute în munți poate că nici nu am auzi de ei.

Despre muncitorii din întreprinderile capitaliste de azi nu auzim nimic pentru că niște guverne recente au ucis contractele colective de muncă, iar sindicatele au doar o prezență de formă, pe la showurile televizate. Milioanele de migranți internaționali nu ne interesează decât atunci când devin forță de manevră electorală. Diaspora nu este o forță de asalt electoral, ci este compusă din milioane de români dispersați peste tot în lume care exersează strategii de supraviețuire care nu interesează pe nimeni. Ne interesează doar faptul că trimit bani acasă și că salvează o parte importantă din lipsa de eficiență a societății noastre în ceea ce privește balanța comercială externă sau că devin o importantă divizie pentru schimbarea politică. Sunt acolo destine și tragedii, mutații identitare și fenomene de aculturație care nici măcar nu ne interesează, dar în tot acest timp Profesorul Dumitru Sandu, lucrează cu echipe de tineri cercetători pe acest subiect (6).

Intelectualii cuminți ai țării, cei care nu fac parte din divizia intelectualilor publici, valabilă în orice regim, sunt vizibili doar la  nivel local, ei nu câștigă niciodată demnitatea de a se exprima prin mijloace cu difuziune națională. Vin cu religiozitate la lansările noastre de carte sau la conferințele din țară și pleacă de multe ori dezamăgiți de idolii forului (7). Sunt mai informați și mai dedicați societății decât multe vedete intelectuale, dar nu au cum să găsească locuri în care să se exprime și să conteze, adică au tot o problemă de vizibilitate. Tinerii nu apar pe scena publică decât rar și în ipostaze organizaționale sau evenimente convenționale. Este un fel de a încerca să arătăm că încă nu a plecat toată populația tânără din România.

Cine mai rămâne? Aproape nimeni, aproape nimic. România nu are o față reală, un portret viu, posibil de identificat în teren. Citesc o carte apărută în 1913, ”O Românie plină de viață” (8), despre o Românie pe care o descoperea un francez la începutul secolului XX. România respectivă nu mai este de regăsit în spațiul comunicării publice. Poate există, dar nu dă dovezi de viață, cum spun cei din antiterorism. O Românie invizibilă este o patrie ascunsă, nerecunoscută, ca o fiică vitregă a realității. Românii invizibili au avut până acum un singur purtător de cuvânt: sociologul și, câteodată, jurnalistul. Dacă sociologii tineri de azi vor uita că sunt purtătorii de cuvânt al acestei lumii, ea va muri asfixiată, iar dacă politicienii se vor feri de rapoartele și studiile sociologilor, atunci avem siguranța că vom avea două Românii. Una mică și vulgară, gureșă și manelizată, locuind în televizor și alta muribundă, tăcută și invizibilă ocupând indecent și ilegitim, nu-i așa, 99% din teritoriul fostei Românii.

Opiniile aparţin autorilor