Nopţi liniştite, nopţi cu infarcturi şi accidentaţi tăiaţi în două, zile în care nu moare nimeni, zile în care mor zeci, furnicar de medici şi asistente care se ating milimetric, dar nu se încurcă niciodată. Un reporter EVZ a luat pulsul pe viu la camera de gardă.
"Aoleu, ce-ai mâncat azi, te-ai vopsit de curând, ce pastile ai luat? Acum o lună te-ai vopsit şi ţi-a apărut asta acu’ ?", a făcut ochii mari doctoriţa de gardă când mi-a văzut faţa şi gâtul plină de pete roşii. "Pe burtă n-ai? O să-ţi apară şi pe burtă, ca să fie tacâmul complet", juca la "îmbărbătare" medicul de alături. În secunda următoare eram deja în pat, cu branula şi perfuzia atârnând deasupra capului. "Ce vopsea e asta? Arămiu, nu-i aşa? Dar măcar ţi-a ieşit bine. Nu-i aşa?", îmi trece mână prin păr şi mă priveşte înduiăşător asistenta. Prima noapte în camera de gardă. Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti. Prima alergie, faţa şi gâtul mai ceva ca la pojar, frică de şoc anafilactic. Sâmbătă noaptea, puţin trecut de 23.
În loc să numeri oile ca să adormi, numeri picăturile din perfuzie
Brancandieri care se luptă greoi cu tărgile, scârţâit de scaune cu rotile şi fâşâit de radiografii, uşi trântite, mâini la tâmple şi corpuri lungite pe scaunele de aşteptare, miros de sulf. De cum intri pe uşă la Urgenţe, dacă te ţii pe picioare, mergi direct la triaj, după care ţii coada la recepţie şi aştepţi la deşocare să te strige. Iar acolo poposeşti după cum îţi e norocul. În loc să numeri oile ca să adormi, numeri picăturile care curg alene din perfuzie ca să stai trez sau să citeşti în detaliu tablourile cu procedurile în caz de infarct sau EPA (edem pulmonar acut) pe fundal de magic fm. N-are rost să stai cu ochii pe ceasul mişcător de pe ecranul unui monitor. Pare o noapte liniştită la camera de gardă. În stânga-mi, o fată la vreo 25 de ani cu o criză de rinchi, la două paturi distanţă o alta cu o lipotimie, venită direct de la nuntă, echipată pe măsură în rochie şi pantofi cu toc. Perdelele trase, perfuziile aliniate. Doar glasurile medicilor mai sparg liniştea. "A vomitat una alături. Mi s-a tăiat toata pofta", răbufneşte un asistent la invitaţia unei colege la prăjitură. "Să vii să stai aici unde se vomită din cinci în cinci minute să te căleşti", vine replica femeii. "De-aia suntem noi toate silfide", zâmbeşte ştrengăreşte doctoriţa de gardă în timp ce-şi mai pune un pahar de cola. "De la gărzi ni se trage, lucram şi 12 cu 12 într-un timp. Aterizam direct în pat dimineaţa şi seara, înainte să vin, mă trezeam doar ca să plec", povesteşte un rezident. Cazurile "hard" bagă medicii-n priză "Vine SMURD-UL cu edemul", e vocea care dă alarmă şi îi ridică de pe scaune. Intră doi paramedici şi doi angajaţi MIRA cu o targă cu un bătrân la vreo 70 de ani umflat tot, gâfâind şi şuierând, cu o mască de oxigen din care trăgea cu ahtiere oxigen. Şi o cohortă de medici aplecaţi asupra lui. La trei îl dăm jos. "Unu, doi, trei..." Barele de la pat şi targă se ciocnesc prelung. "Sunteţi diabetic? Pe insulină sau pastile? De inimă suferiţi?". Bărbatul încuviinţează. "Aţi făcut infarct? Când?" "În 94. La Colţea", bolboroseşte bărbatul. "Ţineţi masca cu oxigen puţin depărtată de gură că aveţi plămânii plini cu apă şi trebuie să-i umplem cu aer", aproape că ţipă doctoriţa. "SMURD-ul are de scris ceva? Reeepede! Ce mi-ar conveni şi mie doar să aduc pacientul. Cine mă ajută aici? Hai, să ne-ajutăm toţi", răbufneşte doctoriţa de gardă. Şi cazurile mai "hard" încep să curgă: o bătrână tot cu edem, un bărbat la vreo 30 de ani cu o tăietură lungă de cuţit pe obraz, din care se prelingeau şiroaie de sânge şi "comă aloolică pe drum". "Adrenalinăăă, mai puţin că intră-n..."
Urgenţele sunt însă imprevizibile. Eşti bine, în secunda următoare intri în stop. Totuşi, nu se permit greşeli. "Eşti deja rozalie. Mai ai petele, dar acum nu mai sunt aşa de roşii", îmi zâmbeşte medicul. După o jumătate de oră, premoniţia iniţială se împlinea. Abdomenul se înroşise şi din frunte-mi ieşeau parcă aburi. " Vino aici", strigă asistenta. Petele încep să se mişte pe tot corpul. Şi s-au accentuat pe faţă". "Scoate-i perfuzia, bagă-i adrenalină 4, monitorizeaz-o, EKG. Repedeee", aproape că ţipă doctoriţa, pe cât de rece cu boala, pe atât de blajină când mă ţinea strâns de mână. Aparatul pe care-l văzusem doar în filme începuse să bipăie. Liniile verzi, denivelate, care desenau munţi, cum le spunem în copilărie, îmi trădau goana nebună inimii, iar patul începuse să se mişte sub corpul care tremura de frică să nu intre în şoc, în timp ce asistenta mă ticsea cu fire să-mi facă EKG-ul. "Nu e bine când bâzâie aşa", suna glasul scurt al medicului, acelaşi cu gluma de la început. "Mai puţină adrenalină, are tahicardie, puls 110, intră-n... O să fii ca nouă până mâine dimineaţă. Lilu, o duci tu?". După o scurtă întâlnire involuntară cu oglinda, eram deja în patul din camera de observaţie, un fel de reanimare a UPU-ului. "V-am adus colegă, tot cu alergo. Vreau monitorizare inimă, respiraţie, tensiune din 15 în 15 minute, dacă îi creşte peste 110 pulsul, dacă nu poate să respire, mă chemi. Dacă nu te linişteşti, să vezi cum te liniştim noi, mâine îţi spunem doar bună dimineaţa", e glumeţ doctorul. Sertarul mare cu fiole de adrenalină, atropină, morfină, glucoză şi dopamină, seringile atârnate la oglindă, ceasul care ticăia repezit, biroul cu foi răvăşite, pereţii înnegriţi, jaluzelele trase, colega de rezervă care vorbea despre tineretul neliniştit, privirea plată a asistentelor, piuitul aparatului de la capătul patului, bara lungă care susţinea perfuzia...construiam pe nesimţite un tablou de groază de boală, de halatele albe, de posibile greşeli despre care scrisesm anterior.
Rezervă VIP pe holul spitalului pentru turmentaţi
Peste o oră apar cunoscuţii secţiei, care m-au animat în ciuda inimii care zvâcnea mai tare la fiecare zâmbet larg. "Vreau nişte băutură", se tânguia o bătrână cu sex incert printre aoleuri, oftat şi trosnet de oase. Într-un sfert de oră, îi soseşte partenerul de distracţie şi secţia se animă. "Cica s-au cunoscut în gară. Vremuri bune", ne pune la curent asistenta. Li se amenajează o rezervă de lux pe hol. Mizeria fiziologică ar fi de vină. "Dar nu mai e în mizerie fiziologică, că a trecut frumos prin duş", se amuză şi asistenta. "Mi-e foame", zice femeia. "Am eu pâine moaleee, pe toată ţi-o dau", îi trece "colegul" merindele aburinde pe deasupra patului. Secţia se umple: încă o bătrână turmentată şi un drogat de vreo 40 de ani. "Vreau şi eu o pastilă algocalmin ceva, vă roooog", se tânguie bărbatul. "Ai avut algocalmin la greu în perfuzie, noi n-avem pastile aici. Hai că te-am umplut de atenţie, ţi-a mai trecut şi doctriţa medicaţie, analize", în replică asistenta. "Cum a ajuns sistemul ăsta. De când alcoolismul e boală? Că ţi-o faci cu mâna ta. Dar la urgenţe suntem obligaţi să-i vedem şi să-i ţinem. Unu trebuia să plece, dar n-are cu ce noaptea. Ar trebui să-i plătească spitalul taxiul, nu?", oftează sarcastic asistenta. Într-un final, forfota se calmează, rămânem în penumbră, perfuzia s-a terminat, avem două ore de somn.
Trezirea
6 şi ceva dimineaţa. Doi ochi mici deasupra-mi. "Gata, te-ai luminat. Uite ce faţă curată ai acum. Pleci acasă. Medicamente şi regim strict". Avea dreptate doctoriţa, oglinda nu minţea. Din roşie, faţa era albă ca varul. Holurile spre ieşire păreau acum mai scurte. Se luminase bine şi ploua cu picuri reci.
Recomandările noastre
