„Noua frontieră” nordică a Statelor Unite: Oceanul Arctic

George Miloșan. Sursa foto: Arhiva EVZ

Expresia ,,o nouă frontieră’’ - New Frontier - îi aparține lui John F. Kennedy care a lansat-o la începutul anilor ’60. Era viziunea sa politică pentru America acelor vremuri, o metaforă inspirată din ideea vechii frontiere americane – expansiunea spre vest – dar aplicată noilor provocări ale lumii moderne.

Goana după teritorii încetase. Noile frontiere erau pe tărâm științific – spațiul extraterestru – social, chiar moral. Eliminând metafora, ajungem la esență. Uniunea Sovietică trebuia depășită, mai ales în domeniul în care se îndrepta spre primatul mondial: cucerirea spațiului. Pământul era deja împărțit.

Vizionarul J.F. Kennedy și ,,mitul’’ noii frontiere

Kennedy a fost un bun profet, chiar în țara lui, dar nu avea cum să știe că peste multe decenii, America se va lovi de același competitor, Moscova, iar în joc nu va fi spațiul ci o regiune de pe Terra: Arctica. Aliații Moscovei erau atunci statele-satelit din estul Europei. Acum este cineva care în anii ‘60 nu conta, dar astăzi este a doua putere a lumii: China comunistă.

Pentru Washington, Oceanul Arctic, arhipelagurile și Groenlanda nu mai sunt doar teritorii goale și înghețate, ci regiuni vitale pentru viitorul său energetic, comercial și de securitate. Este încarnarea modernă a ,,mitului’’ noii frontiere americane definit de JFK. După articolul de săptămâna trecută privind Groenlanda, în rândurile de mai jos mă voi opri asupra evoluției acestui ,,mit’’ în gândirea poitică americană, cu accent pe componenta predictivă a unei dinamici unice în istoria recentă a umanității.

Scurtă istorie a unui refuz sistematic

Interesul Statelor Unite pentru primatul în Arctica nu este de dată recentă. A evoluat în faze istorice distincte trecând de la cunoscuta expansiune teritorială din secolul al XIX-lea la ,,prioritatea absolută’’ pentru securitatea națională, definită de Donald Trump. Când secretarul de stat William Seward a propus achiziția Alaskăi în 1867, s-a gândit mai întâi la poziția strategică a peninsulei – o fortăreață cu deschidere spre Asia, dar și împotriva extinderii influenței rusești spre America – și mai apoi la resursele naturale ale acesteia.

Un an mai târziu, când a propus cumpărarea Groenlandei (și Islandei), exprima ambiția Americii de a controla cel puțin jumătate din perimetrul polar. Din nefericire, Washingtonul nu a avut câștig de cauză nici atunci, nici în secolul următor când Danemarca a refuzat sistematic să vândă teritoriul său de peste Atlantic, în contextul celor două Războaie Mondiale și Războiului Rece.

Un alt vizionar american, Richard Nixon

În cadrul ,,Strategiei Arctice’’ a SUA din 1971, președintele Richard Nixon a propus și semnat Memorandumul 144 (NSDM-144), primul document oficial care a structurat politica americană în regiunea polară. Analizând acest document, vedem că Donald Trump nu a inventat mare lucru atunci când a venit cu ideea anexării Groenlandei, ci a reiterat – într-un registru conceptual propriu, puțin cam contondent – seria de intenții pornită de Seward și continuată de președinții Wilson și Truman.

Nixon însă sublinia în mod oficial necesitatea ,,protecției securității naționale’’ și asigurarea teritoriului american pornind de la ,,principiul libertății mărilor și a spațiului aerian’’. Promova cooperarea cu celelalte națiuni arctice și chiar ,,protecția mediului’’. De necrezut că în 1971, cineva de la vârful politicii mondiale se gândea la prezervarea integrității ecosistemului arctic. Dar Nixon a mai făcut ceva. A deschis drumul Chinei lui Mao Zedong – marele adversar de astăzi – spre locul ocupat în ierarhia mondială a anilor 2000.

De la ,,Doctrina Nixon’’ la ,,Doctrina Trump’’

Memorandumul în discuție făcea parte din așa-numita ,,Doctrină Nixon’’ – i se mai spune ,,Doctrina Guam’’ – un document de politică externă în care se susținea, între altele, că aliații SUA trebuie să-și asume responsabilitatea principală pentru propria apărare, dar beneficiind de sprijin economic și militar american. Parcă am mai auzit undeva, recent, aceste lucruri … Aliații – Canada și Danemarca/Groenlanda între aceștia – erau încurajați să colaboreze activ cu Washingtonul la consolidarea securității regionale, inclusiv pe zona arctică.

În plus, Nixon recunoștea faptul că resursele SUA sunt epuizabile și că stabilitatea regională depinde de acorduri internaționale și de implicarea sectorului privat în dezvoltarea economică. Deci, totul era foarte frumos și bine ancorat în realitatea vremii. Probabil, Trump a apreciat narativul nixonian, mai puțin partea cu  … tratatele internaționale.

Trump a înțeles problematica arctică, Europa încă nu

Documentul programatic al președintelui Nixon a marcat tranziția de la o viziune pur militară a chestiunii securitare – specifică primei etape a Războiului Rece – la una multidimensională care includea, penntru prima dată, economia și mediul. Memorendumul 144 a constituit și constituie baza de lucru pentru strategiile arctice ulterioare, chiar și pentru ,,Doctrina Trump’’.

Aceasta însă pune Washingtonul în centrul politicii arctice, pornind de la o realitate incontestabilă: aliații s-au implicat prea puțin și cu resurse nesemnificative în strategia de securitate privind Arctica. De fapt, nici Statele Unite nu s-au implicat prea mult de la Nixon încoace, dar America are resursele necesare și voința politică – dublată de o forță militară semnificativă – să-și impună punctul de vedere în perioada imediat următoare.

Militarizarea Arcticii de către Kremlin

În ultimii ani, dinamica geopolitică a regiunii arctice este definită de consolidarea axei strategice între Rusia și China. Moscova – care deține 53% din linia de coastă - a continuat politica sovietică de militarizare intensă a regiunii, după o pauză de 10 ani, în timpul administrației Elțîn. De fapt, la câțiva ani de la instalarea sa la Kremlin, Vladimir Putin a escaladat în cursa înarmării zonei, fără să aibă competitori pe măsură.

Fără a intra în detalii privind măsurile Moscovei din primele decenii ale anilor 2000 – le-am prezentat în articolele mele anterioare – precizez că în noiembrie 2025, Kremlinul a apobat o nouă strategie – intrată în vigoare la 1 ianuarie 2026 – care prioritizează suveranitatea Moscovei în Arctica și dezvoltarea infrastucturii Rutei Maritime de Nord. Mai mult, au fost redeschise și modernizate complexele militare din epoca sovietică, active acum tot timpul anului. Flota rusă de spărgătoare de gheață, clasice și nucleare, asigură controlul și supravegherea rutelor comerciale între Strâmtoarea Bering și Atlanticul de Nord.

China, ,,stat aproape arctic’’

Deși nu are teritoriu arctic și nici proiecție geografică asupra regiunii, China s-a autoproclamat ,,stat aproape arctic’’ – Near Arctic State – în 2018, integrând regiunea în viziunea sa politică globală. A lansat ideea ,,Drumului Polar al Mătăsii’’ – Polar Silk Road – materializată parțial în contextul ,,Parteneriatului fără limite’’ cu Moscova. Investițiile masive ale Beijingului vizează activarea – pe perioade lungi din an – a rutelor către Europa, mai rapide cu până la 15 zile decât prin Oceanul Indian și Canalul Suez. În octombrie 2025, o navă comercială chineză a intreprins prima călătorie pe calea nordică spre Europa.

Încălzirea globală și durata tot mai scurtă a înghețului în Arctica fac posibil transportul regulat al mărfurilor chinezești prin nord. În plus, prin prezența sa masivă în Oceanul Înghețat, Beijingul urmărește securizarea resurselor minerale – mai ales metale critice, pământuri rare, combustibili fosili – din nordul Siberiei. Obiectivul este simplu: China va avea, mult înaintea Rusiei, capacitatea tehnologică de exploatare a acestora.

În același context, China și-a extins capacitatea de cercetare științifică – acțiunile navelor de tip Xuelong – în Arctica, măsură care ar legitima într-un fel pezența în regiune. Washingtonul apreciază că aceste nave au o dublă capacitate; civilă și militară.

Trump și chinezii gândesc la fel, pentru viitorul noilor generații

Cooperarea ruso-chineză în Arctica a atins un nivel fără precedent în 2025 și la începutul acestui an, determinată de necesitățile de capital ale Rusiei, în contextul sancțiunilor, și de pofta de resurse și de noi linii de transport a Chinei. Nu este vorba de resurse utilizabile astăzi sau acum. Ca și SUA cu Trump la timonă și intențiile sale legate de Groenlanda, China dorește garantarea și securizarea unor rezerve pentru generațiile viitoare. Surpriza nu vine din partea Chinei – obișnuită să gândească din perspectiva unor generații care nu s-au născut încă – ci din partea lui Trump, un om de 80 de ani, care încearcă să asigure viitorul tinerilor americani. Mă întreb dacă la București ar fi cineva, din clasa politică, capabil să gândească în acest mod.

Asediul geopolitic al lui Trump și ridicolul reacției europenilor

În acest context de asediu geopolitic, intenția declarată a lui Trump de anexare a Groenlandei nu este o simplă extravaganță geopolitică, ci piesa centrală a unei strategii de supraviețuire hegemonică în Arctica. Confruntat cu avansul tehnologic și militar al axei Beijing-Moscova, Washingtonul este decis să recupereze timpul pierdut prin ,,arderea etapelor’’ diplomatice clasice, optând pentru o soluție radicală teritorială, menită să securizeze rutele polare și resursele critice.

În fața acestui joc de forță, brutal aș spune, reacțiile oarecum patetice ale aliaților europeni – trimiterea unor contingente cu valoare mai degrabă simbolică  - par nu doar insuficiente, ci de-a drepul ridicole.

Concluzii ... pesimiste

Într-o epocă în care Arctica se transformă într-un nou centru de greutate al puterii mondiale – extensie a celui din Indo-Pacific – jocurile strategice au devenit mult prea mari, uneori de neînțeles pentru o Europă blocată într-o retorică de tip ,,La belle epoque’’. Fără să-și dea seama, vechiul continent – UE, de fapt – a pierdut locul în confruntarea cu giganții secolului XXI.

Bruxelles-ul a înțeles prea târziu – acordul tardiv cu Mercosur este un simptom al acestei stări de lucruri – că lumea bună trece rapid de la ,,soft power’’ la un nou tip de ,,Realpolitik’’. Acum, geografia și controlul direct al resurselor devin prioritare. De niște ani, Arctica nu mai este doar o temă ecologică, ci eșichierul pe care se decide ierarhia mondială pentru restul secolului.