La Sibiu, un critic de teatru rus a povestit despre o piesă scrisă de un autor contemporan, intitulată ”Cei beți”, în care toate personajele sînt în stare de ebrietate și țin discursuri tragic-mărețe despre decăderea Occidentului și autenticitatea Rusiei, păstrătoarea unei demne integrități spirituale. Am ciulit imediat urechile, pentru că asemănarea e izbitoare cu realitatea românescă.
De cîte ori nu auzim români spunînd că Occidentul e pe ducă, e corupt, căzut, Sodoma&Gomora, și-a pierdut ”verticala ontologică” pentru ”orizontala confortului”, în vreme ce România păstrează încă tradițiile viguroase ale vieții ordonate, spiritul nealterat al vechii autenticități și roșiile cu gust? Iată, mi-am spus, semănăm cu rușii. Criticul care povestea despre această piesă a spus că a avut ocazia să vadă montarea ei și pe o scenă din Germania. Interesant, publicul german care a fost convins că piesa este despre nemți, căci și acolo atitudinea ”Europa se duce de rîpă, doar noi mai păstrăm vechile și bunele deprinderi” este foarte răspîndită.
O fi piesa dramaturgului rus cumva ”universală”, dar istoria ei mai departe este tipic rusească. Înțeleg că, imediat după premiera absolută a piesei, dar fără vreo legătură cu ea, Parlamentul de la Moscova a votat o lege care interzice folosirea în public a cuvintelor ”tari”, cum ar fi unele cunoscute obsecenități ori înjurăturile. Cum piesa este despre oameni beți, vă imaginați că replicile nu erau deloc cuminți, știut fiind că ebrietatea împinge omul spre stratul de jos, umbros și buruienos al lexicului. Așadar, piesa a fost rescrisă pentru a putea fi jucată în continuare și a ieșit, așa cum era de așteptat, un text artificial și necredibil.
Revenind la discursurile despre Europa căzută și insula salvatoare pe care, fericită coincidență!, se află chiar cel care deplînge marea cădere, trebuie spus că dramaturgul rus a avut, fără îndoială, o intuiție perfectă: asemenea discursuri mărturisesc un anume fel de beție. O beție de sine. Ca în orice beție, privirea se încețoșează, echilibrul devine larg, spațiul se remodelează după linii unduitoare și relative, vocea se impostează, gîndul se impostează și el, vorbele n-au opreliști! Psihologii spun că beția este o formă de evaziune. Tensiunile vieții ajung să fie insuportabile și mulți oameni nu găsesc alt mijloc să scape de ele. Fenomenul pe care îl discut aici este tot o formă de evaziune. În fond, spunînd că toți ceilalți se duc în jos, doar tu rămîi sus, este o formulă de evadare din context prin plasarea pe o poziție superioară celorlalți. Te dezbari de realitate ca și cum îți dai jos pantalonii sau fusta, ieși din ea prin extragerea ta în sus ori prin împingerea ei în jos. Această superioritate vine fie din conștiința inferiorității, fie din acută, încercănată luciditate. În ambele cazuri, recusul la beție este clasic.
Și totuși, deși vorbim ca ei, nu sîntem deloc nici ca rușii, nici ca nemții. Beția noastră e diferită de beția lor. Sau de bețiile lor, mai bine zis. Prima diferență este de plasament: rușii vorbesc din afară, ca de la un munte la altul, nemții vorbesc din interior, ca și cum ar vorbi nucleul dur despre celelalte elemente ale întrregului, iar noi vorbim de la graniță, din zona gri, moale, incertă. Recunosc, dintre toate aceste plasări, a noastră este cea mai nefericită. Se știe, nicăieri viața nu e mai dură decît la graniță. A doua diferență este motivul pentru care vorbim așa: la ruși, este o competiție neîmpăcată de vreo două secole cu Europa, la nemți este îngrijorarea față de spiritul centrifug al acestui timp, la noi este un fel de țîfnă molatecă, o frivolitate, un moft.
Recomandările noastre
