Steaua, în Ligă, n-a marcat nici ea vreun gol. După ce a debutat entuziasmant, cu două, şi încă în deplasare, CFR a revenit şi ea la zero (n-am pretenţia s-o fi bătut pe Chelsea). Problema nu e dacă CFR putea sau merita să bată cea mai în formă echipă engleză a momentului, ci că s-a lăsat aliniat şi el celorlalte echipe româneşti, blestemate să nu dea gol. Oricâte explicaţii am găsi, cifrele sunt catastrofale: 0,3 goluri de partidă pentru Cupa UEFA şi 0,35 pentru Ligă. Un gol la trei partide, adică. Nu e cam puţin?
 
Mi-am amintit de întrebarea lui Radu Cosaşu, pe care am citat-o într-un articol, despre naţionala noastră: „Cum vrei să câştige o echipă concepută să nu piardă?“. Am avea, s-ar zice, atât la naţională, cât şi la cluburi, aceeaşi problemă: atacul. Unde ne sunt atacanţii? Dacă privim componenţa formaţiilor de primă categorie, observăm destule nume de atacanţi. Ce e drept, puţine faimoase. Oameni de gol, expresia cunoscută, sunt şi mai puţini. Pe vremuri, alături de oamenii de gol, existau şi campionii ratărilor. Ce bag de seamă e că astăzi se ratează destul de puţin. Oricum, nu ratările ne exasperează, ci lipsa şuturilor sănătoase pe poartă. Steaua, care făcea morişcă de şuturi când îi avea pe Hagi, pe Piţurcă şi pe Bölöni, izbuteş te acum performanţa de a nu trage niciodată pe poartă timp de o întreagă repriză. Ideea penuriei de atacanţi mai e slujită şi de faptul că golgheterii, mai ales în UEFA ori în Ligă, au fost uneori apărători. Goian, de exemplu. Nici specialiştii la lovituri libere nu dau pe dinafară.

Eu am însă ideea mea de amator, şi anume că nu atacul e principalul vinovat, ci mijlocul. În alte sporturi se adună golurile, coşurile, punctele cu pasele (decisive). În fotbal, socoteala asta se face mai rar. (La turneul final din vară, monitoarele de televiziune afişau kilometrii alergaţi de jucători, ceea ce reprezintă un indiciu de condiţie fizică şi de prezenţă în joc, dar care nu e la fel de important ca numărul paselor din care se înscrie). Televiziunile noastre care au câştigat licitaţia de transmitere a partidelor nu afişează uneori nici scorul. Oare ce criterii le vor fi triat? Dacă s-ar face adunarea cu pricina, s-ar vedea cât de utili s-au dovedit într-o partidă sau alta mijlocaşii. Travaliul mijlocaşilor asigură combustibilul necesar atacanţilor. Aşa-numita Generaţie de Aur avea câţiva mijlocaşi extraordinari. Ca să nu mai spun că uneori fundaşii veneau pe extremă şi pasau în careul advers. Mai ţineţi minte cursele lui Dan Petrescu pe dreapta? În momentul de faţă, există destui jucători de mijloc buni şi foarte buni. Problema este de ce construiesc ei cu atâta dificultate. Aruncatul mingilor din apărare în atac e o practică răspândită. Pasele scurte şi medii sunt, în schimb, în suferinţă. Redutabilă cândva pentru jocul de pase, Steaua are astăzi partide în care (am numărat) a treia pasă este şi ultima, înainte de o intercepţie nu rareori fatală. Despre pierderea mingii, când e repusă la întâmplare, mai bine să nu vorbim. Insuficienta pregătire a atacului de către mijlocaşi transformă jocul în terenul advers într-un vals boston lent, previzibil, cu pase înapoi sau în lateral, fără pătrunderi, un-doi-uri şi alte fleacuri din astea care făceau deliciul şi delirul galeriei când în teren se aflau Balaci, Dobrin sau Hagi.