Cand am rostit, luna trecuta, un laudatio pentru Radu Cosasu, Premiul National de Literatura al Uniunii Scriitorilor pentru 2006, am amintit printre altele faptul ca laureatul se numara printre putinii care stiu ce este snookerul.
Glumeam numai pe jumatate. O anumita tacere din Sala cu Oglinzi din Casa Monteoru, dupa ce m-am referit la snooker, mi-a aratat ca trebuia sa spun singurul stiutor, chiar daca eram si eu acolo. Radu Cosasu scrie cronica sportiva de pe vremea cand trei din patru jurnalisti spotivi contemporani nu se nascusera inca.
Stilul cronicii lui Radu Cosasu tine de umanioare. Si e doldora de amintiri. Cronicarul nu e ceea ce se cheama o arhiva vie, fiindca memoria lui e mai degraba sentimentala. Dar e cu siguranta un nostalgic. Crede intr-o varsta de aur a sportului si in zeii si zeitele care o populau ca pe un Paradis. Cu litera mare.
Astazi, cu exceptia lui Cosasu si, daca-mi ingaduiti, a mea, scriitorii nu par cine stie ce interesati de sport. Iar cei care sunt nu scriu cronica despre sport. A existat o vreme (varsta de aur a lui Cosasu?), cand Teodor Mazilu si Fanus Neagu erau nelipsiti din paginile de sport ale publicatiilor. Inca si mai de mult E. Barbu a publicat romane pe teme de sport. Mazilu avea umor in cronicile lui, la fel ca si in piesele de teatru.
Francezii numesc tipul lui de umor pince sans rire. Fanus Neagu, unul dintre ultimii mohicani, infatisa modul liric in cronica de sport. Terenul cronicarului era presarat de metafore ca un camp de flori. El a pus in circulatie formula Baba UTA care ne-a adus masive retururi din Arad ale „Romaniei literare”.
Am si o amintire personala legata de metaforele lui Fanus Neagu. Eram redactor-sef adjunct la mentionata revista, pe la inceputul anilor ‘70, cand un telefon de la cenzura (miercuri dupa-masa, cand se „tragea” revista) ne-a semnalat ca articolul lui Fanus Neagu de pe ultima pagina pacatuia contra recentei hotarari a Plenarei CPEx referitoare la sport. (Nu mai stiti ce era CPEx, nu-i asa?
Un fel de CSAT pe linie de partid si de stat.) Hotararea cu pricina cerea imperios jurnalistilor de sport sa nu mai recurga in articolele lor la porecle si la expresii familiare ori „neserioase”. Glumele erau ferm interzise. In cronica lui, Fanus Neagu, care avea piper pe limba ca de obicei, scria de exemplu ca „Tamango era la portile raiului”. Si porti, si rai cu litera mica, fireste, asa ca va rog sa nu va ganditi la Paradisul lui Radu Cosasu.
Expresia contravenea flagrant hotararii CPEx. Tamango era porecla, daca ati uitat, lui Rica Raducanu, celebrul portar de fotbal. Negasindu-l la telefon pe Fanus Neagu ca sa-l rog sa-si pliveasca articolul de buruienile ostile politicii PCR in materie de sport, am avut de ales intre a scoate textul din pagina sau a face eu insumi pe gradinarul. Un dracusor antimetaforic m-a impuns, asa ca am rescris propozitia de mai sus, in felul urmator: „Raducanu era in poarta”.
Tot asa si cu altele, vreo doua sau trei. Va dati seama in ce miriste s-a prefacut gradina cronicarului. Fanus Neagu n-a aflat imediat ce articol catastrofal scrisese fara sa vrea. M-a reclamat, cand a aflat, directorului „Romaniei literare”, G. Ivascu, care, fireste, ignora cu totul puseurile mele de cenzor.
Cum o erata n-a fost posibila, tot din motive de partid si de stat, in bibliografia cronicarului de sport Fanus Neagu, cunoscutul prozator si membru al Academiei Romane de azi, figureaza si acest articol tuns ca un stadion de tenis de la Wimbledon. Fac aceasta marturisire nesilit de nimeni, spre stiinta celor care ii vor scrie biografia lui Fanus Neagu.
Recomandările noastre
