Biserica Ortodoxă a consacrat sâmbăta ca zi de pomenire a morților, pentru că sâmbăta s-a pogorât Hristos la iad pentru a-i elibera pe cei închiși acolo de la facerea lumii.

Sâmbăta este și ziua care se deschide spre Duminica Învierii.

Două dintre sâmbete sunt în mod special dedicate pomenirii generale a tuturor morților: sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne pentru Postul Paștilor (Moșii de iarnă), sâmbăta dinaintea Rusaliilor (Moșii de vară).

Numele de „Moși” vine de la faptul că acum facem pomenirea tuturor celor răposați din familiile noastre, părinți, moși, strămoși.

În aceste zile de pomenire ne gândim la întregul neam care se află în urma noastră: cei doi părinți, cei patru bunici, cei opt străbunici… O uriașă, nesfârșită coloană, lățindu-se spre orizont.

Dar nu doar pe ei îi pomenim, ci și toate rudele de sânge, pe cele duhovnicești (nași și fini) ca și toate sufletele de care ne leagă prietenia, mila, nostalgia, camaraderia.

Părintele Ștefan Urda are o splendidă explicație pentru nevoia ca viii să se roage pentru morții din neamurile lor:

„Dacă atunci când eram mici ne rugam, așa, cu rugăciunile acelea de copii, ca Dumnezeu să-i țină pe tata și pe mama, ca Dumnezeu să le ajute părinților noștri, ca Dumnezeu să le dea sănătate fraților noștri, aceste rugăciuni nu trebuie să înceteze cu mutarea lor de aici în viața veșnică.

„Ei nu încetează, de acolo, să fie nici părinții, nici bunicii, nici frații, nici prietenii noștri, ci sunt ceea ce au fost și aici, doar că dincolo de granițele acestei lumi. Vedeți, la slujbele de pomenire a morților, parcă-i strigăm pe nume pe fiecare, și luăm legătura cu ei, ne rugăm pentru ei.”

Este bine ca acum, mai mult decât în alte perioade, să ducem la biserică un pomelnic, prin care să dovedim că nu i-am uitat pe cei dragi plecați de lângă noi.

Spune părintele Urda:

„Este o dovadă a recunoștinței noastre, dar și a conștiinței că, mai devreme sau mai târziu, vom fi și noi printre cei adormiți. Și abia atunci ne vom da seama cât de mult bine ne fac cei care, rămași după noi, nu ne vor uita.

„Pomenirea morților este conștiința că, de acolo de sus, unde sunt, ei veghează asupra noastră. Că rugându-ne pentru ei, și ei se roagă pentru noi. Că este o împreună lucrare a noastră cu ei.”

Coliva pe care credincioșii o duc la biserică și apoi o împart pentru pomenirea morților are și ea o semnificație aparte. Este făcută din grâu, deoarece, la fel cum bobul de grâu este îngropat în pământ și putrezește pentru a da roadă, la fel trupul omenesc este înmormântat și putrezește pentru a învia la sfârșitul vremurilor.

Zahărul din colivă și alte dulciuri și arome reprezintă dulceața vieții celei veșnice pe care ne rugăm să o dobândească răposatul.

Legănarea colivei cu mâinile este un semn al Învierii, asemănător celui de la Sfânta Liturghie, când preoții leagănă sfântul aer deasupra Darurilor la citirea Crezului, până la cuvintele „Și a înviat a treia zi, după Scripturi”, închipuind cutremurul care a avut loc la moartea și Învierea lui Hristos.

Te-ar putea interesa și: