Sfântul Ioan Rusul s-a născut la sfârșitul secolului XVII (cel mai probabil în 1690) într-un sat din Rusia, în vremea lui Petru cel Mare.

A participat la războiul împotriva turcilor, din 1711. Este luat prizonier de tătari, în luptele pentru dezrobirea Azovului, și vândut ca rob unui ofițer turc, care era agă în Procopion, în Asia Mică, aproape de Cezareea Capadociei.

Ceilalți tineri luați prizonieri au ales să se lepede de credința creștină, devenind musulmani. Nu și Ioan, care a răbdat cu mult curaj și smerenie toate batjocurile la care era supus.

A fost pus să îngrijească de vite și mulțumea lui Dumnezeu că se poate odihni într-un staul, asemenea lui Hristos care s-a născut în iesle. După o vreme, i s-a oferit o odaie, dar el a refuzat, preferând să doarmă alături de vite.

Mireasma din grajd

Ca urmare a rugăciunilor sale, grajdul se umplea de o mireasmă dumnezeiască. Câteodată, noaptea, sfântul mergea pe ascuns la o bisericuță cu hramul Sfântului Gheorghe, unde priveghea în pridvor până dimineața. Sâmbăta, se împărtășea cu Sfintele Taine.

Cu timpul, pentru blândețea și smerenia sa, stăpânul și ceilalți turci au început să prindă drag de tânărul rus.

La un moment dat, aga a hotărât să plece în pelerinaj la Mecca. După câteva zile, soția sa a pregătit un ospăț la care a invitat rudele și prietenii ofițerului, pentru a prăznui și se ruga pentru buna întoarce acasă a acestuia. Printre felurile de mâncare pregătite se afla și un pilaf, care îi plăcea mult agăi.

Pilaful stăpânului

„Cât de bucuros ar fi fost stăpânul tău dacă ar fi fost aici împreună cu noi și ar fi gustat din acest pilaf!”, i-a zis lui Ioan nevasta ofițerului. Atunci, Ioan a cerut o farfurile plină cu pilaf, spunând că o va trimite stăpânului, la Mecca. Invitații au râs, crezând că robul vrea să îl mănânce el, dar soția i-a umplut cu pilaf o farfurie de aramă și i-a dat-o.

Revenit după o vreme de la Mecca, stăpânul a adus cu sine și farfuria. El a povestit că, în cutare zi (care era chiar cea a ospățului făcut de soția sa), revenind de la moschee, a găsit în camera pe care o lăsase încuiată, farfuria cu pilaf aburind. Pe marginea farfuriei, și-a văzut bătut numele, așa cum era pe toată vesela sa de acasă. Ofițerul a mâncat pilaful cu mare poftă, iar farfuria a adus-o acasă.

Auzind, toți ai casei au fost cuprinși de uimire și teamă, iar vestea despre minune s-a răspândit până departe. Ofițerul și soția sa au prins și mai mult drag de Ioan și l-au poftit încă o dată să se mute într-o odaie mai confortabilă.

Împărtășania din măr

Sfântul a refuzat însă, continuându-și viața ascetică, în grajd, alături de animale. După puțini ani, s-a îmbolnăvit și, simțind că i s-a apropiat sfârșitul, a cerut să fie întins pe paie, alături de animalele sale dragi, și a rugat să fie împărtășit.

Temându-se de turci, preotul de la bisericuța din apropiere i-a adus Sfintele Taine ascunse într-un măr scobit.

Sfântul Ioan și-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului, pe 27 mai 1730. La înmormântarea sa au participat nu numai creștinii, ci și musulmani și armeni, iar cel care fusese rob a fost îngropat ca un stăpân.

Sfântul din foc

Bătrânul preot de la bisericuța Sfântul Gheorghe, la care se spovedea spunându-i toate suferințele sale și apoi se împărtășea, l-a visat pe Ioan după trei ani, în noiembrie 1733. Acesta i-a spus că, prin mila Domnului, trupul i-a rămas neputrezit, așa cum fusese îngropat, și i-a cerut să-l scoată din mormânt și să-l păstreze ca binecuvântare veșnică.

Preotul s-a înspăimântat de vis, șovăind să împlinească cererea. Însă, deasupra mormântului s-a înălțat o lumină asemenea unui stâlp de foc. Creștinii au deschis atunci groapa și au descoperit trupul sfântului neputrezit și înmiresmat, așa cum s-a păstrat până azi, și l-au dus în bisericuța unde obișnuia să privegheze.

În 1882, trecând prin Procopion, Osman Pașa a jefuit biserica și a aruncat în foc sfintele moaște. În flăcări, însă, trupul sfântului a prins a se mișca de parcă ar fi fost viu, îngrozindu-i și punându-i pe fugă pe turci, care au aruncat odoarele furate.

Moaștele neatinse

Căutând în cenușă, creștinii au descoperit moaștele neatinse de foc și la fel de mlădioase și înmiresmate, doar cu o umbră de negreală, ca aducere aminte de această mare minune.

În 1922, când Asia Mică a intrat sub stăpânirea Turciei, grecii din Procopion au fost nevoiți să plece, luând cu ei și moaștele Sfântului Ioan. După multe peregrinări, acestea au ajuns pe insula Evia, numită Noul Procopion.

Aici s-a construit o biserică nouă, sfințită în 1951, care adăpostește racla cu sfintele moaște, ce izvorâsc tuturor celor ce cu credință aleargă la ajutorul Sfântului Ioan Rusul nesecat râu de tămăduiri și alinări ale suferințelor sufletești și trupești.