Fost consilier în Ministerul Educației și membru până în martie al partidului PLUS condus de Dacian Cioloș, Mirabela Amarandei a realizat o analiză privitoare le situația inspectoratelor școlare. Aceasta a punctat faptul că, în cazul în care inspectoratele se vor desființa, USR și PNL nu au scos un cuvânt despre cine va prelua atribuțiile inspectoratelor școlare.

„Mirabela Amarandei a scris într-un mesaj pe Facebook despre competiția care există între USR și PNL, în ce privește desființarea inspectoratelor școlare. Aceasta transmite că situația nu este așa simplă, cum vor să dea de înțeles cele două partide. 

Văd că PNL și USR se războiesc cine desființează primul inspectoratele școlare. ”Ba eu primul”, spune fiecare, în încercarea de a demonstra că panaceul, soluția soluțiilor vine de la desființarea unei verigi din lanțul decizional al sistemului de educație preuniversitară.

Câteva observații, fără a intenționa să tai din elanul reformist nobil.

Ce au ajuns, ce sunt acum aceste inspectorate școlare acum? Feude, centri de putere la nivelul județului, canale de difuzare a autorității, puterii în teritoriu, instrumente de control politic discreționar. Cum au ajuns mai toate, dacă nu toate deconcentratele din țară. Dar acest lucru nu a venit din simpla existență a acestor instituții, ci s-a întâmplat pentru că oamenii care le-au populat, de-a lungul timpului, și-au promovat propriile interese, sau pe cele ale colegilor de partid, ale prietenilor, rudelor etc.

Știu că retoric sună foarte bine. “Să dispară răul!”, strigăm cu toții pe aceeasi voce. Întru totul de acord, numai că răul nu de acolo vine, în mod absolut. Ci de la modul cum a fost abuzată această instituție, siluită de-a dreptul de partidele politice aflate până acum la putere. Prin oamenii pe care i-au numit la conducerile acestor inspectorate și care au răspândit în jurul lor același spirit al intereselor de clan, în detrimentul celor ale educației.

Plecând de la această observație mai generală, întreb: ”când nu funcționează o instituție, ce faci: o desființezi, sau o reformezi?”

Avem ambele variante deschise, dar m-aș concentra pe ideea de reformă, în sensul modernizării reale a arhitecturii instituționale a sistemului de învățământ preuniversitar.

A desființa o instituție, în cazul nostru inspectoratul școlar, este foarte simplu: schimbi Legea educației (sau emiți un OUG, că e la modă) și ai scăpat de un nivel decizional în sistem. Nimic mai simplu, de mâine nu mai există inspectoratele școlare.

Dar cine preia din atribuțiile inspectoratelor școlare județene? Nici USR, nici PNL nu spun o vorbă despre acest lucru; în ce fel și către cine va fi distribuită ”puterea” inspectoratelor- expresie folosită de USR- adică atribuțiile instituționale, astfel încât să putem asigura și continuitatea și eficiența unor procese, dar și calitatea educației din școli. Pentru mine, situația desființării unei instituții, fără să mergi mai departe pe firul necesar al redistribuirii responsabilităților din ecosistem, descrie un vid.

Legea educației menționează care sunt atribuțiile inspectoratelor școlare județene: aplică politicile educaționale și se asigură de implementarea lor la nivel județean, coordonează politica de resurse umane de la nivelul județului, organizează evaluările naționale, exercită atribuții de evaluare atât a calității educației- prin inspecțiile școlare-, cât și a managementului școlar, monitorizează implementarea programelor naționale, mediază relațiile din cadrul comunităților școlare etc.

Din punctul meu de vedere, o modernizare reală a arhitecturii instituționale a preuniversitarului trebuie să se bazeze pe principiile descentralizării și al responsabilității publice. Avem nevoie de regândirea instituțiilor și a atribuțiilor lor, a pârghiilor instituționale și a modului în care statul administrează de la nivel central, la nivel local serviciul de educație publică? În mod cert, da. Dar debirocratizarea și descentralizarea vin însoțite de întărirea autonomiei și a capacității instituționale ale școlilor. E nevoie să oferim școlilor autonomie în a-și putea gestiona politica de resurse umane, cea de resurse financiare și curriculumul, pentru că școlile, comunitățile școlare știu cel mai bine care sunt nevoile reale ale copiilor de acolo. Dar directorii de școli și profesorii au nevoie de sprijin, au nevoie de pregătire pentru a putea face într-un mod dezirabil trecerea aceasta bruscă de la centralism la autonomie locală. Cu alte cuvinte, le dăm un instrument absolut necesar- autonomia- dar trebuie să îi pregătim să știe să îl și folosească în interesul comunității. Le oferim undița, dar trebuie să știe să și pescuiască.

Pentru că tot vorbim de management școlar, condiția apriori pentru ca descentralizarea să poată funcționa este formarea și selecția directorilor. Concret, văd aici implementarea unui program național în care viitorii directori de școli sunt selectați prin concurs dintre aceia care, înainte de evaluarea prin concurs, au urmat cursuri de master în management școlar la universități cu tradiție în științele educației. Cursuri care să formeze lideri pentru școlile lor, cu viziune, în măsură să gândească strategic și să înțeleagă școala ca o comunitate în care spiritul de echipă, starea de bine a elevilor, a profesorilor și a părinților, colaborarea între profesori și părinți pentru binele copiilor sunt lucruri care dau sens comunității școlare.

Revin la subiectul inspectoratelor școlare și la ceea ce mă preocupă în mod real, atunci când se discută despre desființarea lor. Dacă politica de resurse umane intră, în acest scenariu dezirabil, în atribuția școlii, cine se asigură de evaluarea calității învățării? Cui îi revine această sarcină îndeplinită, în acest moment, de inspectorate? Nu am auzit, până acum, o propunere în acest sens, de la cei care vorbesc despre desființarea ISJ-urilor.

Astăzi activitățile de evaluare, monitorizare, control și îndrumare sunt derulate de inspectorii școlari. Nu discut aici cum anume se întâmplă ele astăzi - iarăși, este o discuție despre oamenii care populează aceste inspectorate- ci de necesitatea existenței acestor procese, pentru asigurarea unei educații incluzive de calitate.

Cu alte cuvinte: ce punem în loc în procesul de monitorizare și îndrumare a activității profesorilor și managementului școlar? Există numeroase modele în spațiul internațional: de la clasicele inspectorate școlare județene, până la structuri regionale sau inspectori naționali, tutelați de o autoritate centrală.

Le putem discuta și noi, pentru a găsi forma ideală. Dorim să spargem centrii de putere numiți inspectorate școlare județene, prin desființarea lor? Poate fi o soluție. Dar atunci inspecția școlară trebuie regândită și re-atribuită. Vrem structuri și inspectori regionali? Poate fi un scenariu, dar el trebuie să vină la pachet cu reforma statului și o regândire a structurilor, rolurilor și atribuțiilor tuturor deconcentratelor. Și, implicit, cu profesionalizarea tuturor celor care lucrează în aceste instituții. (Nu mă înțelegeți greșit, cunosc bugetari, angajați la stat care fac minuni în locurile în care sunt.) Și, totodată, cu un amplu proces de e-guvernământ, adică digitalizarea proceselor și simplificarea lor.

Un al doilea scenariu posibil- inspecția școlară să fie coordonată de la nivel central, cu inspectori alocați regional sau județean. Regândim ARACIP în acest sens, îi redefinim sensul și atribuțiile, pe lângă debirocratizarea proceselor? Necesar. Cred că aici este nevoie de o întreagă reformă instituțională pentru că, în acest moment, ARACIP gestionează doar procesul de acreditare și autorizare a școlilor. Din punctul meu de vedere, o agenție de asigurare a calității în învățământul preuniversitar ar trebui să facă mai mult, să vegheze cu adevărat la asigurarea calității educației în școli- dar asta e o altă discuție, poate poposim la un moment dat și asupra ei.

Pentru a nu lungi discuția: am prezentat mai sus câteva scenarii posibile pentru oricine dorește să inițieze o discuție despre modernizare, instituții, procese și educație preuniversitară. Evident, scenariile sunt prezentate succint și necesită a fi dezvoltate în profunzime și dezbătute de toți actorii.

Am vrut, însă, să atrag atenția că nu este suficient să spunem ”desființăm, ca să punem capăt răului”. Răul trebuie înțeles nu doar ca o consecință, ci, mai ales, ca rațiune de a fi. Și, plecând de la cauză, plecând de la nevoia de modernizare reală a instituțiilor suport, de descentralizare a deciziei, de asigurare a calității învățării, a sprijinului pentru elevi și profesori- toate în acord cu nevoile reale ale copiilor- trebuie gândite și discutate posibilele soluții. Altfel, sunt piese de puzzle într-un joc politic”.