Mesia de weekend și concesiunea de 3 bani. Salvatorii intermitenți ai României

Mesia de weekend și concesiunea de 3 bani. Salvatorii intermitenți ai României

”… atâta timp cât nu ieșim din contabilitate, nu putem concepe nici pretinde paradisul…”

Nicolae Steinhardt

Există oameni care trăiesc o viață întreagă într-un soi de  ”semiclasă”, în zona cenușie a conformismului, fără să provoace nimic, fără să tulbure suprafața. Scena publică românească e plină de astfel de personaje: adaptate, vagi, prudente. Oameni care știu când să tacă, cum să semneze și mai ales când să nu simtă nimic.

Anastasiu, vicepremierul cu alură de tehnocrat occidentalizat, părea unul dintre aceștia. Și nu e singurul.

Ani la rând, a plutit printre funcții, consilii, comitete și medii călduțe. Nu s-a remarcat prin excese, dar nici prin verticalitate. A jucat „rolul potrivit” – liberal rezonabil, în pas cu Bruxelles-ul, cu discurs fluid, prieten cu statisticile. Ba chiar, aflăm mai târziu, fără prea multă inocență: în urmă cu opt ani, a fost implicat într-un caz banal de mituire – o sumă oferită unei reprezentante ANAF, pentru liniștea unei afaceri. Episod minor, dar simbolic: genul de păcat soft, în ritm cu vremurile, pe care lumea politică îl așază într-un sertar, cu înțelegere.

Cu privirea întoarsă spre sine și mâna întinsă spre popor,  oameni de acest gen deodată se gândesc că, da! : „Eu, noi, trebuie să salvăm țara.”

Un fel aparte de om care nu cere, aparent, nimic. Nu vrea voturi. Nu are partid, nu are doctrină, dar are convingeri ferme – ca o cafea slabă, dar fierbinte. Scrie scrisori deschise, postează pe Facebook, ceartă guvernele, și uneori, între două interviuri, își amintește că a fost cândva și mituitor sau beneficiar de înlesniri concesionare.

Nu-i place politica, dar adoră puterea. Și, mai ales, oferă lecții de morală economică, oricând.

Nu are legitimitate populară, dar își revendică un prestigiu transnațional: e CEO, conduce firme mari, s putred de bogat/realizat, e expert, e „vizionar”.

Cazul domnului Anastasiu e o parabolă. După ani în care a împărțit tăcut mici plicuri pentru mari ușurări fiscale, iată-l astăzi pășind pe scena publică precum un Iov postmodern, nevinovat și indignat, cu riduri etice pe frunte. Vorbește despre curățenie, despre meritocrație, despre „schimbarea clasei politice”. Se vede în fruntea unei țări pe care n-o înțelege, dar o judecă.

În nuvela lui Hemingway, ”Scurta viață fericită a lui Francis Macomber”, un bărbat laș și mediocru, își regăsește brusc curajul, demnitatea, într-un act de eliberare, în savana africană. Ucide leul, învinge frica, devine bărbat. Și, în momentul în care devine ceea ce trebuie, este împușcat. Poate din greșeală, poate nu.

La Anastasiu, glonțul nu vine de la o pușcă, ci de la un dosar. De la trecutul lui. O „amintire” reactivată perfect la timp. Se deschide discuția. Se dezgroapă povestea cu reprezentanta ANAF. Se inversează discursul. Ce fusese până acum un ”tehnocrat rezonabil” devine, brusc, un alt corupt.

Și aici apare ceea ce este, poate, cel mai tulburător paradox: în loc să fie condamnat moral de partidul său  de adopție, (USR), sau de omul care l-a instalat în guvern,  - dl Bolojan -, în loc să i se ceară demisia „pe fondul unei acuzații grave”, brusc s-a schimbat placa.

Moralismul inflexibil, mantra cu “fără penali în funcții publice”, cu “omul nou, curat, european”, s-a evaporat. S-a invocat, în schimb, “profesionalismul lui, expertiza, buna credință”.

Ce s-a întâmplat cu exigența? Cu modelul „nepătat”? Cu linia roșie trasată în campanii? De ce se schimbă grila de moralitate în funcție de poziție și de pericol?

Cine decide când un corupt este doar „util” și când devine „necesar de eliminat”?

Oricum, în decor, undeva în spate, discret, în blockstart-uri stau alți „salvatorii intermitenți”.

Există un astfel de domn, cu nume de brânză gălbuie și moale, olandeză, care știe clar, - pe ecrane -, cum se rezolvă economia României. Alt domn, așa cum arată presa din Cluj, un CEO, care locuiește într-o casă cu pământ concesionat se stat pe preț de pomană cheamă, periodic, la ordine guvernul, presa, bugetarii.

Ei nu au nevoie de alegători: au un ton justițiar și o mare simpatie pentru verticalitatea declarativă. Din timp în timp, plini de emfază, au soluții pe care le presară ici-colo, în presă.  Nu m-ar mira să fie și ei în cercul  - deocamdată secret -, de ”salvatori apolitici intermitenți” format în taină, pentru a ”consilia” Guvernul României. Nu sunt sigur, astfel că nu le voi da numele…

Nu e de uitat nici actualul ministru al educației, nomarxistul care a avut tupeul de a rescrie psihologia poporului român…

Acești oameni nu se murdăresc cu alegeri. Nu intră în politică, fiindcă politica presupune să cobori în agora, să fii contestat, votat, uneori înfrânt. Ei preferă podiumurile curate: conferințe, editoriale, paneluri, interviuri tv., în care nimeni nu-i contrazice. Se visează într-o republică epurată de ignoranți și de săraci, o țară guvernată de „specialiști” selectați pe bază de CV și conexiuni discrete, unde fiecare decizie e luată în liniștea sălilor de conferință, nu în zarva și presiunea urnelor.

Niște domni inteligenți, nimic de zis.

Dl Anastasiu: timp de opt ani, companiile sale au oferit mită unei funcționare ANAF - de fapt,  un personaj ajuns la cea mai josă speță în care poate cădea un om: aceea de martor turnător. Mai jos decât delațiunea scârboasă, mai ales cea în fața procurorului, pentru a-ți salva pielea - nu cred că poate fi ceva mai abject…

Și, în final, un domn profesor - fost psiholog neomarxist de spital american, (cum bine spune dl Cornel Nistorescu), ministrul Educației, Daniel David. El este marea personalitate intelectuală, care a cenzurat - deci a falsificat - un raport care conținea opinii critice privind reformele Guvernului în educație, emis de Institutul de Științe ale Educației. Ce rușine! Ce mizerie…

Când un ministru al educației falsifică un raport științific, adică deformează deliberat adevărul profesional, nu mai vorbim doar de impostură sau de servilism politic. Vorbim de o trădare a însăși ideii de cunoaștere.

Școala devine astfel o anexă a puterii, iar știința educației — un capitol de PR. Institutul de Științe ale Educației, care ar trebui să funcționeze ca un martor lucid și autonom, este redus la tăcere sau rescris ca o fițuică de partid. Reforma, în loc să fie judecată după impact, e validată prin fraze lustruite, aprobate dinainte.

Este exact modelul orwellian, dar fără dramatismul distopiei: documentul original nu e ars, ci „ajustat”; nu de frică, ci dintr-un reflex politic devenit normalitate. Și nimeni, aproape nimeni, nu demisionează. Nu iese în presă. Nu protestează. Pentru că toți, în adâncul lor, știu că a spune adevărul înseamnă a-ți pierde funcția, cariera, liniștea.

Ori, într-un asemenea climat, educația nu mai are nici o șansă reală. Poți schimba curricula, poți introduce platforme digitale, poți învăța copiii să scrie eseuri despre valori — dar, în fond, le transmiți că adevărul este negociabil. Dacă însuși ministrul educației manipulează expertiza științifică, ce să mai ceară elevului? Ce autoritate morală mai are școala, când minte despre ea însăși? Este mai grav decât o simplă cenzură: este o falsificare a memoriei intelectuale, o formă de amnezie dirijată. Așa se naște o generație care nu va mai distinge între ce este adevărat și ce este convenabil. Dar, poate că tocmai acesta este scopul. Nu o reformă, ci o resemnare generalizată

Aceste cazuri aduc în atenție figuri apolitice, din afara partidelor,  ambele ”piese”centrale în eforturile de reformă ale premierului Bolojan. În cazul vicepremierului, este vorba despre asumarea în principal de a reforma prin sărăcire a populației; în cazul ministrului Educației, este vorba de sarcina de a convinge profesorii să sprijine prin efortul personal, măsurile cinice ale guvernului. Numai că, ministrul arată autosuficiență și incapacitatea de a suporta critica specialiștilor din Educație.

Daniel David și Dragoș Anastasiu au o mare greutate în angrenajul guvernului Bolojan,  ei sunt figuri cu notorietate și care poartă o “încărcătură” mare, de imagine a guvernului.

„Salvarea”  prin tăcere, în legătură cu aceștia, a premierului și a președintelui nu presupune suferință, ci mai multă decredibilizare. Este vorba de imaginea proastă, pentru orice premier sau președinte de țară, și, mai ales, suspiciunea  propriei lor complicități.

Să fim bine înțeleși: ei nu sunt corupți în sensul vechi – al pungii cu bani sub masă – ci într-un sens mai subtil: sunt corupți de imaginea lor despre bine, o imagine lustruită, occidentală, aseptică, moartă. Sunt ”oamenii noi” în viziunea cărora țara nu trebuie iubită – trebuie ”recalibrată”. Poporul nu trebuie ascultat – trebuie „alfabetizat civic”. Și cine altcineva, dacă nu ei, ar putea conduce alfabetizarea?

Așa s-au născut noii ”mesia de weekend”. Fără cruce, fără credință, fără jertfă. Doar cu o casă pe pământ public, concesionat pe 99 de ani cu 3 bani/ metrul pătrat și un vis european edulcorat de medicamente, sau ”geniaitatea” televizionistică a vreunui baby-face cu nume de brânză olandeză, galbenă și moale…

Norocul nostru e că  țara nu se lasă salvată de oricine. Are memoria ei — o memorie nu întotdeauna corectă, cu noroi pe bocanci și țuică vărsată pe dosare. A mai văzut ea profeți în cămașă albă, venind să o mântuie cu power point-uri și benchmarking european. Și i-a trimis înapoi, în leasingul lor fiscal, printre gardurile vii ale unei moralități îndoielnice…

Oamenii aceștia, total lipsiți de generozitate nu pot să simtă că  adâncul ei, România nu e un ”proiect de redresare”, nici ”o structură de optimizat”…

Ei n-au organ cu care să vadă că România a fost și este, dintotdeauna, doar o biată ființă vândută străinilor, batjocorită, dar care se îcăpățînează să rămână încă vie. O Românie care nu are nevoie de salvatori de teapa lor. Ei sunt bogați, aroganți și nu pot vedea țara, care are nevoie doar oameni care s-o locuiască, cu rătăcirile de balcani și umorul negru, cu păcatele nerostite și iubirile vinovate.

Așa că, într-o seară de vară, când iarăși va apărea la televizor câte-un ”Mesia de bursă”, cu privirea grea de civism și mâinile goale de fapte, țara — tăcută — își va scoate papucii din plastic și va zâmbi într-un colț de pridvor.

Țara știe că salvarea vine de la  bunica din sat și din îngenuncherea ei în fața icoanei Maicii Domnului, nu de la CEO-ul fabricii de medicamente vândută străinilor.

Pe ea, pe adevărata Românie  a scos-o, ca pe mașină împotmolită, din șanț, omul simplu care o iubește: tractoristul, zidarul, faianțarul, inginerul, profesorul, nu vizionarul neomarxist. Iar bocetul  i l-a cântat preotul  - fie el și cherchelit, nu comunicatorul ESG.

Nu e departe, sper, timpul în care dintr-un cămin cultural părăsit, o voce amară, dar gravă, va rosti: „Țara nu vrea să fie salvată. Vrea doar să nu mai fie vândută.”

Țara a mai fost „salvată” de câțiva. Țara l-a suportat pe Cioloș, cu ghiozdan, agricultor cu pantofii curați și privirea de monah francez digital, ivenit de la spiralele Misa, intrând în guvern ca într-o mănăstire neomarxistă a eficienței. A trecut ca o ploaie acidă peste holde, ca acum să revină, parașutat de Macron într-un guvern ilegitim. Țara l-a suportat  și pe Vlad Voiculescu, cu vocea tremurată a martirului precoce, promițând spitale fără microbi și administrații fără clanuri. S-a dus și el, pierdut între hashtaguri, hoții și incompatibilități. Acum s-a dovedit, cum spun ei înșiși, neomarxiștii USR,  - un biet cheltuitor al milioanelor de euro ai României, degeaba, un ”penal” cu doasr la DNA.

Au mai fost și alții. Revoluționari de cafenea, nefumători, cu părul prins în coadă,  barba tunsă programatic și iubite vegane, citind Noam Chomsky în original și urlând în fiecare duminică pentru comunitatea LGBTQ, pentru oprirea construcției hidrocentralelor, salvarea ai Roșiei Montane și „împotriva corupției”. N-au condus niciodată nimic, dar au fost invitați la consultări pe post de ”societate civilă”. Au fost „conștiința tinerelor generații”. Au construit poduri de gândire, pe care n-a trecut niciodată nimeni.

Și totuși, în ciuda tuturor acestor terapii de șoc simbolic, România a rămas acolo, înfășurată în noroiul ei, între „aici” și „niciunde”, supraviețuind nu prin programe, ci prin încăpățânare și oameni cu frica lui Dumnezeu.

Mai nou, salvarea a căpătat o formă instituțională: un „Consiliu consultativ” de economiști, înființat în secret pe lângă Guvern — ca o bentiță de mătase prinsă pe o rană adâncă. Toți tineri, toți sclipitori, toți trecuți prin companii mari, burse, fonduri și think-tankuri, oameni bogați, ”repatrioți” cu ștaif, care vorbesc despre „sustenabilitate”, „resilience” și „transformare digitală”.

Au venit să reformeze statul român în Excel. Toți zâmbesc larg în fotografii de presă și spun că au „viziune”.

Niciunul n-a condus vreodată o comună, niciunul n-a discutat cu un pensionar care își împarte pastilele în patru. Dar vor reforma macroeconomia, poate chiar constituția realității umane, lăsată de Domnul nostru Dumnezeu.

Cu siguranță că n-au avut timp să-l citească pe

Nicolae Steinhardt, care ne spunea din liniștea chiliei de la Rohia că ”… atâta timp cât nu ieșim din contabilitate, nu putem concepe nici pretinde paradisul…”

Și, firește, am observat, n-au avut nevoie de un profesor cum este  Mircea Coșea.

De ce să inviți un mare profesor de economie, om trecut prin crize, tranziții și hiperinflație, când poți asculta un expert de 31 de ani care a fost „VP la un fond” și „coautor pe un policy paper despre green growth în Europa Centrală”?

Coșea nu dă bine în poze. Are riduri. Are memorie.

Și, mai ales, are îndoieli. Iar îndoiala nu se învață în MBA-uri. Nu se monetizează. Nu se postează pe Instagram.

În logica noii puteri, cei în vârstă nu mai sunt înțelepți — sunt „expirați”, iar Istoria nu mai e o lecție, ci mai degrabă un virus de sistem.

Iar țara nu mai e o construcție fragilă, ci o platformă în versiune beta, ce trebuie ”updatată” de fiecare generație de salvatori, ”repatrioți” miliardari, unii cu un trecut sumbru, dacă nu chiar scârbos.

Sunt mulți care se întreabă dacă nu, cumva,  merită salvată, mai ales, ideea de competență care vine cu timp, nu doar cea care se confundă cu notorietatea?

Până atunci, râsul ”specialiștiilor strategici” răsună curat,  dar cu fisuri. Ei nu știu că viitorul pe care îl proiectează va îmbătrâni și el, o dată cu ei. Și, mai ales, că țara — cu toate rănile ei — nu vrea să fie salvată în Excel, ci doar ținută în brațe și iubită, cel puțin pentru o vreme, de oameni adevărați.