Premiul Mariei arată că, măcar într-un loc, în România valoarea bate funcţia.
Maria Andrieş, laureata secţiunii Cel mai bun editorialist la Premiile „Ioan Chirilă“ - ediţia 2008, e o fată slăbuţă, timidă, care gândeşte infinit mai mult decât vorbeşte (o raritate, în ziua de azi, la femei, dar şi la bărbaţi).
Era primăvara lui 2002 când a venit de la Mediafax la „Bulină“. Ce trecere bruscă! Din spatele frontului, de la „aprovizionare“, direct în linia întâi! Conţescu a luat-o pe sus, la primul interviu din viaţa ei, cu nigerianul Abiodun, de la FC Naţional. Ne aşteptam să cedeze repede. EVZ-Sport e abator de ziarişti. Dintre cei care vin, majoritatea cad pe drum (unii - înainte chiar să se tragă primul foc de armă). Ăia care supravieţuiesc sunt veteranii. Experţii. Capabili să atace cu succes orice subiect (nu contează: social, politic, economic, cultură sau showbiz), din orice unghi şi-n orice situaţie. Pentru asta trebuie să vrei, să poţi, să ştii.
Ne-am lămurit repede că Maria vrea, poate şi ştie. Scria excelent, fuma enorm (nu ştiu dacă, între timp, a redus ritmul ăla infernal). Rutina de la Mediafax îi dăduse rezistenţa. La EVZ a început să sclipească.
Apoi, greşeala (dacă poate fi numită aşa). Alin Paicu a băgat-o fără să-şi dea seama în gura lupului, desemnând-o pe Maria, într-o zi din 2003, să scrie despre Cătălin Tolontan, care tocmai schimbase „Pro Sport“ cu „Gazeta“. De fapt, n-are importanţă subiectul, ideea e că Tolo n-a ratat ocazia şi, profitând de conjunctură, şi-a strecurat mâna în tezaurul EVZ. În aceeaşi toamnă, Maria pleca la „Gazetă“.
„Dacă ar fi fost după mine, i-aş fi dat premiul şi anul trecut“, mărturisea miercuri seară Tudor Chirilă, înainte de a anunţa că Maria a câştigat întrecerea celor mai buni editorialişti. Tudor, unul dintre puţinii care au dreptul opiniei în faţa mamei sale, Iarina Demian, fără a fi contraţi dur şi definitiv. O evaluare corectă, cu menţiunea personală că Maria l-ar fi meritat cu prisosinţă şi acum doi ani. În cazul ei, faptul că e fată (uneori, veţi fi surprinşi, cele mai dure prejudecăţi misogine le pot avea chiar femeile!) n-a putut, până la urmă, decât să-i amâne recunoaşterea meritelor. Dar nu să i le şi anuleze.
Fără îndoială, pentru că sunt făcute şi decernate de oameni, Premiile „Ioan Chirilă“ sunt criticabile, perfectibile, contestabile. Juriul se uită uneori la funcţia candidaţilor, nu la ceea ce au scris. Iar în lumea strâmtă a ziariştilor, paranoia e o boală comună. Suspiciunea ca defect profesional pe care ziariştii nu-l recunosc (bineînţeles!), aşa cum beţivii nu recunosc că beau. Până miercuri, inclusiv Maria se îndoia. Bănuia. Suspecta. Ea, fata fără pile, care nu ştie decât să scrie, fără relaţii, bani sau părinţi sus-puşi, învăţată de societatea românească să nu aştepte niciodată nimic degeaba, a câştigat. Pe merit. Iar nea Vanea are de ce să fie mulţumit. Maria scrie bine!
