Actriţa joacă rolul unei mame care îşi întoarce fiul din morţi în spectacolul balcanic „Cântecul fratelui mort”, care se joacă în această seară la Naţional.

„Cuvântul dat te urmăreşte, te întoarce şi din morţi. Cuvântul dat răzbeşte şi prin moarte, te întoarce şi din groapă, într-un cod suprem al onoarei”, a declarat actriţa Maia Morgenstern într-un interviu acordat EVZ.

Spectacolul interbalcanic „Cântecul fratelui mort”, cu Maia Morgenstern în rol principal, va fi reprezentat astăzi, de la ora 19.00, la Sala Atelier a Teatrului Naţional. Spectacolul, regizat de Sotiris Hatzakis, a fost jucat mai întâi la Teatrul Kappa din Atena, între 26 martie şi 5 aprilie, după care şi-a început călătoria în Balcani (Albania, Serbia, Bulgaria). Pe scenă se vor întâlni actori români, dar şi din Grecia, Serbia, Albania şi Bulgaria, într-un spectacol în jurul „cântecului fratelui mort”, regăsit în România în balada Voichiţei, care-şi întoarce fiul din morţi pentru a-şi respecta cuvântul dat.

Maia Morgenstern, care joacă rolul uneia din cele trei mamei, interpretează deopotrivă şi rolul călăuzei în Lumea de Jos, recitând pasaje din Ecleziast, din Apocalipsă sau din profetul Daniil.

Cum de v-a prins ideea de spectacol interbalcanic? Pentru unii, ideea de balcanism este peiorativă, vrem să fim foarte tare europeni, cu orice preţ. Ne pute, ne miroase să mai fim balcanici. Uităm cine suntem cu adevărat. Spectacolul ăsta nu e o nouă jucărie geopolitică. Balcanismul este o moştenire, o civilizaţie, pe care o pierdem, pe care o renegăm, de care devenim incomodaţi din cauza clişeelor, a adevărurilor pe care nu dorim să ni le asumăm. Spectacolul acesta aduce tot ce are balcanismul poetic, dur, crud, frumosn, neplăcut, inexplicabil.

Ce l-a atras pe regizorul Sotiris Hatzakis în „Cântecul fratelui mort?” Regizorul a descoperit sute de variante ale baladei Voicăi. Există dovezi că această baladă are rădăcini foarte adânci în spaţiu şi timp în miturile esenţiale şi în filozofia grecească antică, cu tot ce au ele sublim şi tragic. Ne întoarcem la un „cabaret” tragic, cu momente sublimate. Limbile se întretaie cu muzica corului antic. Am jucat în Grecia cu un succes fulminant. S-au rupt uşile la spectacolul nostru. Sotiris Hatzakis întrebuinţează felurite versiuni greceşti ale „cântecului fratelui mort”, versiuni care provin din Atena, Creta, Thraki, Rodos, Paros, Grecia Continentală, Macedonia, Elia, Olimp şi Varna, precum şi din alte ţări balcanice - Serbia, Albania, Bulgaria şi România. De asemenea, el include povestiri, bocete, ritualuri populare, dansuri din Grecia, Albania, Bulgaria şi România. Pe lângă acestea, se fac auzite versete din Biblie (din Apocalipsa după Ioan), poeme de Lorca, fragmente din Hecuba lui Euripide, toate în strânsă legătură cu balada. Spectacolul cuprinde şi pasaje din versiunile balcanice, blesteme, invocaţii ale morţilor şi rugăciuni, care sunt rostite pe scenă în limbile celor cinci ţări participante.

„Un ochi interior care se deschide”

Ce elemente a preluat regizorul din balada românească? „Cântecul fratelui mort” este peste tot la fel, în Balcani, este povestea unei mame care avea nouă fii şi o fiică la vârsta măritişului. Când vin peţitorii s-o ceară în căsătorie şi s-o ducă departe de casă, mama şi opt dintre fraţii fetei nu se învoiesc, cu excepţia lui Constantin. Acesta din urmă promite că, la nevoie, se va scula chiar din mormânt pentru a-şi aduce sora înapoi. Până la urmă, fata se căsătoreşte printre străini. Nu trece mult timp şi toţi fiii mor, lăsându-şi mama singură, care îl blestemă pe Constantin. Tânărul, pentru a se ţine de cuvânt, se ridică din mormânt şi îşi readuce sora acasă, lângă mamă, care însă nu o recunoaşte şi o alungă. Fata se transformă în cucuvea.

De ce trei mame? A fost opţiunea regizorului. Sotiris Hatzakis ne-a îngăduit timpul de a ne acomoda, de a ne deschide. Totuşi, miracolul este că ne-am armonizat, deşi specificitatea şi unicitatea fiecăreia a fost cu sfinţenie păstrată. Nu descoperim roata. Nu aducem nimic nou. E un pic de atenţie sporită faţă de ceea ce e în pericol să pierdem. E ca un ochi interior care se deschide către noi înşine, către amintirile din trecutul nostru. În asta constă efortul, în asta constă nobleţea acestui spectacol.

„Nu-ţi găseşti liniştea după moarte din cauza unui cuvânt dat”

Cum te urmăreşte blestemul, în viziunea regizorului Sotiris Hatzakis? Blestemul este în directă legătură cu promisiunea sau canonul, cu legea. A promite, a-ţi da cuvântul în legătură cu ceva este un lucru suprem. „Canonul” este suprema lege, este codul onoarei. Are o dimensiune filosofică. Ne întoarcem la mitul Ifigieniei, la fata promisă, dată cuiva, la sacrificiul suprem. Se invocă spirite din cealaltă lume, nu-ţi găseşti liniştea după moarte din cauza unui cuvânt dat. Unul dintre păcatele capitale, una dintre cele zece porunci este să iei numele Domnului în deşert. Ideea de „bessa”, a cuvântului dat, leagă un om atât de puternic de promisiunea facută, încât e în stare să se întoarcă din morti, adică e în stare să comită imposibilul, pentru a o duce la indeplinire. Spectacolul abordează condiţia femeii, continuitatea, emigrarea, ideea de hybris - de păcat ce se cuvine a fi plătit. Ni se aduce în faţă respectul pentru cele zece porunci, în acest caz pentru porunca să nu iei numele Domnului în deşert. De obicei nu dăm atentie acestei porunci - şi iată ivris, adică păcatul pe care Constantin îl comite si pe care se cuvine să îl plătească. Cuvântul dat te urmăreşte, te întoarce şi din morţi. Cuvântul dat răzbeşte şi prin moarte, te întoarce şi din groapă, într-un cod suprem al onoarei.

De ce mama nu-şi recunoşte fata când o are înapoi? Da, e o temă foarte dureroasă. O dată ce te-ai îndepărtat nu mai există cale de întoarcere. O dată ce ai emigrat nu mai există cale de întoarcere şi pierzi tot. Mama nu-şi recunoaşte fiica.

Ce ritualuri apar în spectacol? Filonul tragic şi ritual e foarte puternic. Ritual nu înseamnă să umbli ca o zombi pe scenă, şi nici să răcneşti, şi nici să urli fără discernământ. Între mine şi celalelte mame nu e competiţie în sensul de care mamă urlă şi-şi smulge părul din cap mai mult sau mai tare. Pe scenă ritual înseamnă o ordine. Trebuie să ne păstrăm minţile la locul lor. Ritualul înseamnă ordine, asumare, nu scade inefabilul prin ritual. „Mai lăsaţi-l şi pe spectator să sufere, nu suferiţi voi aşa”, spunea regizorul la repetiţii.

Sunteţi din nou o mamă, care-şi asumă suferinţa demn, ca şi în filmul lui Mel Gibson, „Patimile lui Hristos”? Dacă vorbim de ordine, asta nu înseamnă lipsă de sensibilitate, nu înseamnă răceală, nu înseamnă cinism. Trebuie să ne manifestăm cu durere, cu emoţie, dar în acelaşi timp cu mare rigoare.Există o sfântă ordine, care nu are nimic sec.Vechii eleni se rugau în picioare, nu în genunchi. E vorba de demnitatea omului.

Mai vin oamenii la teatru în vremuri de criză? În vreme de criză oamenii se întorc în sălile de spectacol, la arta. Arta alină. Oamenii se întorc la lecturi. Banii se pot face oricum, chiar şi în vremuri de criză. E important ce alegem: dacă rămânem la formă sau dacă esenţa este cea care ne mână în luptă. E alegerea noastră dacă rămânem numai la smokinguri, la televiziuni, la suprafaţă sau alegem să mergem mai departe. Arta rămâne o formă de alinare a spiritului.

Plecaţi des în turnee în străinătate. Cum suportă familia absenţa dv.? Nu le e bine. Că poţi să le împaci pe amîndouă e o iluzie care dă bine prin ziare. Nu se împacă una cu alta. E o suferinţă teribilă. Te împarţi, te ciunteşti, amputezi dintr-o parte ca să câştigi în alta...Copiii mei suferă când sunt plecată. E greu. Dar e o alegere şi asta...

ÎNTOARCERE LA CORUL ANTIC

Invocaţie: blestemul strigoiului

In spectacolul de teatru popular medieval, toată trupa de actori cântă, dansează şi recită, Hatsakis a adus pe scenă personajul corului antic. Acesta interpretează rolul nuntaşilor la nuntă, al bocitoarelor la înmormântare, al celor ce se acuplează orgiastic pentru a chema natura să înverzească din nou, al celor ce execută ritualul transformarii mortului în strigoi prin chemarea lui de la groapă, sau al păsărilor martore la drumul pe care omul mort şi omul viu îl fac inapoi, spre casa mamei lor. Regizorul a ales ca personajul mamei să fie intrepretat de trei actriţe, simultan: Maia Morgenstern, Margarita Xhepa, din Albania, şi Maria Katsiadaki, din Grecia.

Destin implacabil

„Prefer această baladă pentru că provine din mitul lui Dionisos şi al lui Adonis, personaje care au fost sacrificate pentru a reveni la viaţă, în alt chip”, spune regizorul Hatsakis. "Fiecare este victima condiţiei sale: mama şi fraţii care se opun măritişului fetei reprezintă mentaliatatea comunităţilor închise, în timp ce fiul Constantin este comerciant, adică reprezentantul comunităţilor deschise. Este normal ca aceste societăţi să intre în coliziune. Apoi, mama, sincer nu îşi recunoaşte fiica. Este timpul şi distanţa, care o fac să nu o mai recunoască; este transformarea pe care o aduce oricărui om viu atingerea morţii; dar este şi degradarea mentală a oricui, în urma atâtor pierderi şi nenorociri. În acelaşi timp, deznodământul, care rezultă în sacrificarea fetei, este propriu unei societăţi patriarhale, în care femeia ajunge să fie vinovată pentru toate relele care se petrec," explică Hatsakis.

"Până la urmă, tragicul moştenit de la antici ne spune mereu acelaşi lucru: nimeni nu este vinovat; toţi ne vom supune sorţii, care este predeterminată", concluzionează Sotiris Hatsakis. Următorul proiect regizoral al lui Hatsakis este „Păsarile”, de Aristofan.