Nici apucaseră românii să se bucure bine de unirea de la 1 Decembrie că, pe 13 decembrie 1918, în Bucureşti socialiştii inspiraţi de ce se petrecea în Rusia aveau să provoace lupte de stradă soldate cu morţi şi răniţi.

Gheorghe Cristescu, care avea să devină secretar al Partidului Comunist din România, scria în decembrie 1918: „Tot ce este salariat îṣi îndreaptă privirile spre răsăritul Rusiei. Mântuirea o vad dărâmând societăṭi capitaliste. Suntem împrejmuiṭi de revoluṭie ṣi nu pot crede că vom rămâne izolaṭi ca o insulă”.

Pe 13 decembrie 1918 în Bucureṣti a avut loc un marş al tipografilor aflaṭi în grevă. În Piaţa Teatrului Naţional, unde astăzi se află hotelul de la intersecţia dintre Calea Victoriei şi strada Ion Câmpineanu, greviştii au fost opriţi de soldaţii trimiṣi acolo la ordinul generalului Alexandru Mărgineanu. Militanţii socialişti aflaṭi în sediul din apropiere au făcut un apel către muncitorimea din capitală chemată la faṭa locului. La un moment dat, trupele masate în zonă au deschis focul asupra manifestanṭilor. Nu se ştie cu exactitate care a fost numărul victimelor.

O mărturie, înregistrată în 1979, se află la Muzeul de Istorie a Bucureṣtiului. Este vorba de amintirile din acea zi ale generalului Emilian Ionescu, care atunci era în subordinea generalului Ştefănescu:

„Ziua de 13 decembrie 1918 mă găseşte în această funcţiune de secretar al generalului Constantin Ştefănescu. Îmi amintesc că ziua de 13 decembrie era o zi neguroasă, o zi chiar rece şi la un moment dat generalul Ştefănescu care se găsea în cabinetul lui de la Prefectura Poliţiei din Calea Victoriei este anunţat că grupuri de muncitori se adună în Piaţa Teatrului Naţional. Atunci am mers cu el chiar pe jos şi, într-adevăr, grupuri de muncitori, de oameni ai muncii se adunau în faţa Palatului Poştelor şi înaintau spre Calea Victoriei, iar un alt grup se adunase în Casa Sindicatelor, unde este acuma Sala Palatului. Se adunau…

Oamenii erau destul de liniştiţi, dar generalul Mărgineanu, comandantul trupelor din Bucureşti… cu o lună de zile i se aduseseră în Bucureşti trei regimente: Regimentul 9 Vânători sub comanda colonelului Rasoviceanu, Regimentul 4 Roşiori sub comanda colonelului Moruzi şi Regimentul 1 Grăniceri sub comanda colonelului Stănescu. Aceste trei regimente, care se remarcaseră pe fronturile de luptă, fuseseră aduse ca regimente de încredere în Bucureşti. S-a făcut o mare greşeală, pentru că au fost mulţi din acei care erau în coloanele de muncitori care făcuseră stagiul militar în aceste trei regimente. Cu toate că generalul Ştefănescu, prefectul Poliţiei Capitalei, fusese contra aducerii celor trei brave regimente în Bucureşti spunând că în capitală se găseşte un regiment de jandarmi pedeştri organizat pentru aceste măsuri de siguranţă, precum şi un corp de gardieni publici. Totuşi, între cei care se găseau atunci şi generalul Văitoianu, ministru de Interne şi în special generalul Mărgineanu, au spus că au nevoie de trupe de încredere. Se mai adusese şi Regimentul Vânătorilor de Munte de sub comanda pe atunci prinţului moştenitor Carol.

În fine, ne găsim în faţa Teatrului Naţional când aceste coloane, unele care veneau dinspre Poştă, altele care veneau dinspre Câmpineanu, veneau şi înaintau şi o delegaţie din aceşti oameni ai muncii care venise la generalul Ştefănescu şi ceruse permisiunea să le dea voie să manifesteze, adică să meargă prin faţa Palatului Regal şi să reamintească regelui Ferdinand că în martie 1917, în preajma bătăliilor de la porţile Moldovei, dăduse acel ordin de zi către trupe în care spunea că vor primi după război pământ, vor primi pâine, vor primi libertate. Şi ei cereau domnului general voie să treacă prin faţa palatului, să reamintească Majestăţii Sale acele promisiuni pe care le-a făcut în preajma bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz.

Generalul Ştefănescu se duce chiar pe Strada Academiei unde se găsea Ministerul de Interne, stă de vorbă cu generalul Mărgineanu care era la punctul de comandă acolo cu ministrul de Interne, însă aceştia nu au admis… Cu o zi înainte se adusese nişte unităţi militare din Regimentul de Vânători nr. 9, din Regimentul de Grăniceri şi făceau aşa zisele cordoane de siguranţă. Toată lumea era destul de enervată… vorbesc de aceşti oameni ai muncii care lăsaseră cu o lună de zile înainte mitraliera din braţe şi haina militară, veniseră în Bucureşti şi nu găsiseră nici măcar cenuşă, cum spuneau ei, în vatră.

Ducându-se ca să se încadreze, să fie primiţi la uzine şi la fabrici, acolo unde patronii erau liberali – la Vulcan, Regie şi alte fabrici din Bucureşti – erau umiliţi şi li se spunea „dezertori„ şi „fugari„ şi că nu şi-au făcut datoria. Lucrurile astea i-au enervat, pentru că nu îi e permis nimănui să se atingă de demnitate! Fiecare om, oricât de simplu, este un briliant în sufletul lui, ceea ce îi reprezintă demnitatea. Şi erau loviţi, mai ales că majoritatea venise de pe frontul unde luptase în condiţiuni destul de frumoase, destul de brave.

Şi atunci se produce o busculadă: cei care veneau dinspre strada Câmpineanu au înaintat, vociferând şi cerând totuşi să fie lăsaţi [să înainteze]. Atunci generalul Mărgineanu, enervat, dându-şi seama că s-ar putea produce încăierări – aşa gândea el – dă ordin să vină în grabă un pluton de mitraliere din regimentul prinţului Carol, al Vânătorilor de Munte şi acest pluton compus din patru mitraliere este aşezat în bătaie, la capătul Străzii Regale, pe vremea aceea, – unde este astăzi Magazinul Romarta – şi cu ţevile îndreptate spre Câmpineanu. În asemenea ocazie… şi chiar regulamentul despre pază internă prevede ca în aceste ocazii, când se manifesta, să vină un procuror militar, să vină nişte trompeţi care să facă somaţiunile respective. Nu era la faţa locului nici un procuror, nici un om al ordinii, nici un gornist. Atuncea generalul Mărgineanu dă ordin Maiorului Tătăranu care era la Batalionul de Vânători de Munte… ṣi chiar în asemenea ocazii nu se trage în plin, ci prin nişte secerări deasupra, ca să intimideze. Însă aceştia, care erau la mitraliere, trag în plin. Şi după prima secerare, pe caldarâmul Străzii Câmpineanu, în dreptul Pieţei Teatrului Naţional cad 87 de morţi, între care mulţi copii, femei. Şi îmi spunea un bun prieten de-al meu, camarad din Regimentul 9 Vânători, locotenentul Ionescu Gheorghe care stătea acolo, fusese cu plutonul lui în cordonul se siguranţă, când la un moment dat zăreşte o mână a unui căzut pe trotuar, un rănit care ridică un braţ şi se adresează locotenentului: „Domnule locotenent, nu mai trageţi în noi, eu sunt caporalul Stăncel care am luptat în compania dumitale pe peronul gării Mărăşeşti, în ziua de 6 august!…„