Într-o zi obişnuită, vaporul nostru trage la mal în Manaus, punctul terminus pentru Cisne Branco.
Stăm aici două zile, nu mai mult, pentru că eu, pe de o parte, îmi urmez decizia de a renunţa la descoperirea Bzaziliei pentru o plimbare mai pe îndelete în nordul Peru-ului şi Ecuador, iar amicul Ţuţurică, mai sportiv decât mine, se grăbeşte să ajungă la Mendoza, în Argentina, de unde să înceapă urcarea pe Aconcagua – care îţi permite să i te urci în spinarea de aproape 7000 de metri numai în miezul verii, în ianuarie. Astfel că la Manaus am coborât atâta cât să ne întindem picioarele şi să schimbăm vaporul.
Întâlnirea apelor: al cui e Amazonul?
În zona Manaus se întâmplă fenomenul “encontro das aguas”, punct unde brazlienii îşi adjudecă Amazonul spunând că aici se termină, la confluenţa între Rio Negro si Rio Solimão, Apele negre ale Rio Negro şi apele tulburi-aurii ale Rio Solimão trasează desene precise, în două culori aparent insolubile. Odată ajunşi în Perú, vom regăsi Amazonul cu numele lui de botez, peruanii ştiind mai bine că el izvorăşte din Anzi şi se naşte ca fluviu în selva din regiunea Loreto.
Din fugă, prind cu coada ochiului imaginea operei din Manaus, celebră pe continent, construită în epoca de prosperitate a oraşului din vremurile de glorie ale cauciucului natural. Toate materialele, fără excepţie, au fost aduse de pe vechiul continent. În treacăt, ne oprim în piaţa centrală, unde o trupă de rock părea că stă să cânte, acordându-şi instrumentele. După câteva minute, decepţie. Cel care ia microfonul în mână nu e vocalist decât ca să predice ceva despre deus şi sfinţi şi cum trebuie să ne căim corect. E îmbrăcat la cravata şi cămaşă albă, în ciuda căldurii înăbuşite de umezeală, şi băieţii cu aspect rebel îl acompaniază cu “christian hard rock” (cei care urmaresc South Park ştiu ce spun).
Un pakistanez mai călător ca mine
Din lipsă de imaginaţie (călătoria pe vapor are darul de a te scoate din obişnuinţele tale, impunându-şi propriile-i rutine), în Manaus tragem, exact, la hostel Manaus (30 reais pe noapte). O clădire colonială aerisită, costrucţie adaptată căldurilor de pe aici, care ştie să facă aerul să circule în toate direcţiile prin spaţiile largi, cu un areal comun generos, lipsit de acoperiş. Aici am întâlnit două personaje fără nume, care, dimpreună cu povestea lor, merită amintite.
Primul mi-a atras atenţia băiatul de la recepţie, pentru că vorbea engleză. (Când pleci din Rio, limba engleză se pare că rămâne acolo, şi în mod inexplicabil pentru mine, nici cu spaniola nu te prea faci înţeles în Brazilia. Am avut însă surpriza ca, atunci când, în disperare de cauză, o dădeam pe româneşte, ei să înţeleagă brusc câte un cuvânt.) Dar nu numai că vorbea engleza, ci folosea inconfundabilul accent al celor din India, rostogolind “r”-urile. Un indian la Manaus, în Brazilia?
Mă înşelasem, dar doar cu puţin: e originar de lângă India, din Pakistan, şi e un călător cu vocaţie. Pentru că nu avea suficienţi bani să exploreze lumea, plecase cu puţinul disponibil. Când i se terminau banii, se angaja undeva, până când aduna suficient ca să poată continua călătoria. Acum lucra la hostel, unde faptul că vorbea şi portugheză şi engleză se dovedise un avantaj incontestabil. Lucrurile se leagă.
Englezoaica şi simţul românesc al umorului
Şi tot neîntâmplător celălalt personaj ne vorbeşte despre India, dar din cu totul altă perspectivă. E o doamnă din UK, de vreo 65 de ani, mică, slăbuţă, cu o constituţie nervoasă care, fără să vreau, mă face să o asociez cu mistreţul din bancuri, varianta feminină şi dotată cu umor. Aproape că plonjează la masa unde ne bem berea, sub copacul care ţine loc de acoperiş din zona comună. Pare agitată de ceva, de parcă tocmai vine de la o adunare unde nu avusese ocazia să-şi etaleze complet punctul de vedere.
Spune ceva despre o ţeapă pe care tocmai a descoperit că şi-a luat-o cumpărând biletul de vapor. Vânzătoarea ambulantă de la care cumpărase biletul de vapor o păcălise cu 14 reais, dar într-un mod absolut ingenios: îi vânduse un bilet penru hamac pe punte “la clasa întâi”. Incredulă, eglezoaica întrebase ce e aia hamac la clasa întâi, că parcă n-a auzit. Explicaţia i-a sunat logic: păi e, normal, un hamac pus mai sus pe punte. “Călătoresc de 20 de ani, am fost în India, şi indienii vor să te păcălească mereu când îţi vând ceva. Însă ei nu ştiu să mintă, mereu le spuneam asta. Şi nu mi-am luat nici o ţeapă în India. Sunt supărată pe America de Sud. Nu mă mai întorc aici”.
Eu deja îmi formez teoria proprie: e supărată pe America de Sud pentru că aici nu se poate folosi de statutul de fost colonist. Sudamericanilor nu le pasă când eşti englez. Pe aici e mult mai eficient să fii spaniol, sau măcar latin.
În acelaşi timp, de pacă ar avea două guri, reuşeşte să comunice şi faptul că mersul cu vaporul e oribil, că nu poate folosi duşurile de pe punte şi, deci, că nu s-a spălat de o saptămână, şi că e scandalizată să afle că mâncarea e făcută cu apă din Amazon. Tot ceea ce spune e o nemulţumire continuă, însă felul în care o spune respiră umorul şi autoironia pentru care insularii sunt faimoşi. Se plânge necontenit, scandalizată, dar în acelaşi timp parcă s-ar amuza pe seama altcuiva, căruia i s-au întâmplat toate astea.
La fel de brusc cum a aterizat, se ridică şi pleacă, aruncând peste umăr: “Vin înapoi. Nu-mi beţi sucul (don't drink my drink)”. Noi, oameni sinceri, râdeam de când a apărut, fără să-i ascundem faptul că o găsim teribil de amuzantă. Nu s-a simţit jignită de faptul că ne hlizeam la indignările ei, ci a constatat, din adâncul umorului englezesc: “Ăsta trebuie să fie vreun simţ al umorului românesc, ha?”
Citiţi şi:
1. O româncă prin jungla amazoniană 2. Rio de Janeiro, nimic periculos 3. Brazilienii, când nu au ce face, cântă 4. Tatuaje în Golful Tuturor Sfinţilor 5. Favelele din Fortaleza
6. Belém, oraşul de pe axa cauciucului
7. 250 de oameni pe Lebăda Albă
Descoperiţi şi mâine, pe www.evz.ro,
povestea fascinantă a Lianei Oprea.
Recomandările noastre
