Ion Iliescu este din nou cercetat penal pentru cei șase morți și peste 700 de răniți provocați de intervenția brutală a minerilor împotriva Pieței Universității, în iunie 1990. Este mult prea târziu, dar e foarte important.

Știrea cu redeschiderea dosarului ”Mineriada din iunie 1990” vine după aproape 25 de ani de la un moment foarte important din 1990.

La începutul lunii martie 1990, la Timișoara aveau loc manifestații ample de stradă. Timișorenii care au declanșat căderea comunismului știau bine că cel care acaparase puterea în stat, Ion Iliescu, nu poate asigura un start corect în democrație pentru România. Știau că au în față tot un comunist, ba chiar unul mai rău decât Ceaușescu.

Cei care înfruntaseră în decembrie 1989 tancurile pe străzile capitalei Banatului au observat că, deși Ceaușescu a fost ucis, regimul supraviețuia sub un nou conducător apropiat de Moscova care nu avea cum să ducă România către direcția pentru care ei au ieșit în stradă. Ideea că un activist comunist sovietic s-a cocoțat pe cadavrele eroilor Revoluției pentru a înhăța puterea a repugnat celor care puteau să vadă adunci adevărul.

În aceste condiții, în 11 martie 1990, în Piața Operei din Timișoara a avut loc o manifestație prin care s-a cerut ruperea totală de comunism și îndepărtarea activiștilor comuniști din pozițiile de decizie ale statului român. Iliescu era vizat de acțiunea timișorenilor, dar ea nu se rezuma numai la asta. Era un protest de stradă pentru un alt viitor. Acest început de martie, din 1990, este momentul în care a fost gândită și redactată Proclamația de la Timișoara.

Un document vizionar care conține principiile esențiale pentru startul corect al României în democrație. Inițiatorul demersului este regretatul George Șerban, ziarist timișorean, lider al Revoluției de la Timișoara și mai târziu deputat PNȚCD de Timiș.

Ziua de 12 martie 1990 este cea în care a fost făcut public textul Proclamației de la Timișoara.

Era vorba de un veritabil proiect de țară. O Românie civilizată condusă pe criterii de competență, cu un sistem administrativ și economic descentralizat. O țară care condamna ferm comunismul și sistemul care a generat dictatură.

Cel mai cunoscut punct al Proclamației de la Timișoara, Punctul 8, instituia principiul lustrației și avea menirea să protejeze viitorul României de influențele negative ale foștilor securiști și activiști care preluaseră puterea de la Nicolae Ceaușescu. Șeful lor, tovarășul Ion Iliescu, nu avea loc timp de zece ani în proiectul de țară din ”Proclamația de la Timișoara”.

Aceleași principii au animat și Piața Universității, până când Ion Iliescu a chemat minerii să suprime brutal mișcarea de stradă care i se opunea.

Intoxicați cu propaganda comunistoidă toxică pe care securiștii lui Iliescu o turnau în casele românilor prin TVR și ziare ca Adevărul, ortacii lui Miron Cozma au fost o masă de manevră perfectă. Sistemul care i-a adus la București era același sistem ticălos care lucrase și pentru Ceaușescu, în 1989, când pe străzi se striga ”Jos comunismul!”. Minerii au fost conduși căttre ținte precise de către oamenii sistemului care avea de îndeplinit misiunea specială comandată de Iliescu.

Discursul lui Ion Iliescu, de la Romexpo, în care acesta mulțumește minerilor pentru suprimarea mișcării din Piața Universității este cea mai clară dovadă că bătrânelul acum în vârstă de 85 de ani poartă răspunderea pentru morții și răniții Mineriadei.

 

Însă acel discurs mai conține un element important, definitoriu pentru caracterul criminal al lui Iliescu, din 1990. Acesta răbufnește împotriva Armatei pentru că a refuzat să inervină în Piața Universității. Iliescu avea puterea în mâini de numai trei luni și era ferm hotărât să acționeze exact ca Nicolae Ceaușescu, cu Armata împotriva românilor care cereau o rupere totală de comunism.

Noroc că nu l-a ascultat Armata!

De 25 de ani tragem ponoasele evenimentelor din 1989 și 1990 în urma cărora Ion Iliescu a acaparat și păstrat puterea în România, susținut de același sistem care îl protejase pe Nicolae Ceaușescu și insturase dictatura comunistă. Prețul a fost plătit direct, pe loc, de către cei uciși după fuga lui Ceaușescu sau în timpul mineriadelor. Ulterior au plătit prea scump și milioanele de români cărora li s-a furat dreptul la un viitor mai bun într-o țară civilizată.

La vârsta de 85 de ani Ion Iliescu este din nou cercetat pentru Mineriada din 1990.

Procesul acesta este Kilometru 0 al independenței unui sistem care, timp de 25 de ani, a refuzat sistematic să-l ancheteze și să-l judece pe cel mai mare criminal al României, după Nicolae Ceaușescu. Un personaj atât de diabolic încât era ferm decis să folosească Armata împotriva celor pe care nu putea să-i manipuleze și stăteau în calea proiectului pe care el îl ticluise, din decembrie 1989, la Ambasada Moscovei din București. Nu știm dacă vreodată Ion Iliescu va ajunge în fața unui judecător pentru aceste crime, dar avem o certitudine: este mult prea târziu. Probabil că nu se întâmpla nici acum, dacă CEDO nu forța statul român să acționeze corect. Adevărul este că am fost iar împinși de la spate să facem ceea ce trebuia să facem singuri de foarte mult timp.

Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara:

”Propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la sta¬bilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesa¬ră. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să in¬terzică foștilor activiști comuniști, candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu și ce consecințe grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe care trebuie să le ofere un Președinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcții, după modelul multor țări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Președinte al României ar putea candida și personalități marcante ale vieții culturale și științifice, fără o experiență politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituțiilor democratice și clarificării poziției ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoștința de cauză, cu cărțile pe față”