Acum o săptămână, Conchistadorii au făcut o fiestă din întâlnirea cu Panzerele, după ce trecuseră în galop de Armata Roşie, deşi, la vremea lor, prin Americi, au mers mai mult pe jos.
Panzerele, în schimb, expediaseră trei obuze în buturile spahiilor, după ce aceştia se repeziseră în patru valuri zdrobitoare asupra ex-iugoslavilor.
Cine ştie despre ce e vorba pricepe câte ceva. Cine nu, crede că istoria s-a defectat definitiv, când, de fapt, e doar un meci de fotbal. Problema e modul în care povestesc comentatorii sportivi români meciurile: înfundând urechile ascultătorilor cu clişee cazone şi metafore balistice. Nici un meci nu e meci, ci o confruntare, desigur decisivă, între două armate, care luptă pe viaţă şi pe moarte. Tunarii, ghiulelele, petardele şi bombele cad din 30 în 30 de secunde pe teren, cotonogeala la care se supun judecătorii ştiinţific, meschin şi lipsit de sportivitate e de fiecare dată duel, iar portarul nu poate fi decât Ultima Thule.
E, pe undeva, normal ca fotbalul să fie privit ca o replică a războiului. Filosoful Constantin Noica, un iubitor al lui, vorbea despre adversitatea sportivă ca despre un ultim, rafinat şi uman nivel al confruntării, iar legenda că jocul a fost inventat pentru ca energia maselor să se canalizeze spre ceva neviolent spune ceva, chiar dacă nu prea are adevăr în ea. Totuşi, e doar un joc, iar tentativele comentatorilor de a-şi impresiona publicul zdrăngănind cuvinte sunt jalnice şi inadecvate. Discursul televizat al acestora este unul dintre cele mai clare exemple de patologie retorică din limba română contemporană, iar acest iad lexical e pavat desigur cu intenţii bune. Căutând variaţii la exprimarea simplă, vorbitorii se poticnesc neimaginativ în formule facile, uzate până la greaţă de semeni de-ai lor.
Războiul e un clişeu pentru relatările sportive la fel cum metaforele sportive, gen „a trece ştacheta“, „marca un punct“ etc., sunt o molimă pentru alte tipuri de texte. Iar după o vreme, acest gen de glosolalie devine a doua natură a pasionaţilor, neimaginativilor şi uneori inculţilor comentatori autohtoni. Germania nu mai poate fi Germanie, ci Panzere, la fel cum Olanda e Portocala Mecanică, Turcia, Spahii sau Ieniceri, iar echipa pleoştită şi obosită care n-a impresionat nici măcar România (scuzaţi, Tricolorii) e Cocoş, mai exact unul Galic. Inadvertenţele metaforice ajung să se lege la rând, transformând o poveste în definitiv simplă, jocul de pe teren, într-o telenovelă de testosteron şi praf de puşcă. Războiul nu e singurul clişeu în care se împotmolesc aceiaşi comentatori. Atunci când încearcă să dea o simplă localizare geografică, Braşovul e obligatoriu Oraşul de la poalele Tâmpei, la fel cum Piatra-Neamţ e Oraşul de la poalele Ceahlăului şi, de ce nu?, Bucureştiul e Oraşul de la poalele Casei Poporului. Mingea nu mai e minge, ci balon rotund, poarta e buturi, repriza mitan, aruncarea de la margine, repunere, antrenorul, selecţioner, jucătorii, elevii acestuia şi aşa mai departe.
Dincolo de slabele resurse stilistice ale comentatorilor, lucrurilor li s-ar putea spune simplu pe nume. Dorinţa de a le înflori s-ar putea să ascundă o lipsă a lor: e, oare, fotbalul despre care zdrăngăne comentatorii, chiar cel iubit de Noica, spectaculos şi nemânjit de bani meschini?
Recomandările noastre
