Interesant este, însă, momentul în care Klaus Iohannis a ținut să facă acest anunț: într-o situație de criză a „dușmanului său natural”, PSD și Liviu Dragnea.

Momentul este plin de multe alte conotații și parte dintre ele voi încerca să le contabilizez. În primul rând era ultima zi din „săptămâna cititului”, ultima ieșire publică în care să nu fie întrebat despre decizia în privința emiterii decretului de revocare a Laurei Codruța Kovesi.

Anunțul asupra deciziei sale după ce a citit mai mult decât pe îndelete motivarea hotărârii Curții Constituționale nu mai putea întârzia mult. Ba chiar erau voci care spuneau că el urma să fie făcut miercuri când, fiind ziua votului pe moțiunea de cenzură, era deja o zi dedicată prin excelență neputinței în fața mașinăriei pesediste. Dacă la acea oră avea de gând să respecte hotărârea CCR și să emită decretul, atunci anunțul privind o nouă candidatură la Cotroceni trebuia făcut înainte de demiterea șefei DNA. Respectarea ordinului primit de la Curte urma să fie prezentat ca al unui om care nu pune în balanță legalitatea și interesul său electoral.

Dacă, dimpotrivă, dorea să nu respecte decizia CCR, riscând suspendarea cu tot ce înseamnă ea, anunțul legat de un nou mandat de președinte era absolut necesar, pentru că acum cei din Coaliția de guvernare știu clar că dacă îl suspendă pe Iohannis nu fac decât să îi facă jocul electoral.

Indiferent de decizie ( amână la infinit, o demite sau nu pe Kovesi) prin anunțarea candidaturii, Iohannis se protejează de suspendare, pentru că de acum, dacă se decid să facă pasul, pesediștii trebuie să ia în considerație că îi pot aduce rivalului lor un beneficiu electoral nemeritat.

Iohannis era grăbit să facă anunțul și pentru că pierde cursa în interiorul opoziției față de PSD. De ani buni, din 2015 încoace, Opoziția are două componente, Parlamentul și strada. Săptămâna aceasta, susținătorii săi naturali, liberalii care au votat încă de acum două luni că îl susțin pentru un nou mandat, își vor dovedi neputința. E vorba, evident, de votul pe moțiune care aproape sigur nu va trece. Rămâne strada și aici Dacian Cioloș i-a luat fața lui Iohannis, dar prin anunțul oficial al actualului președintele se speră ca foștii aliați să se unească din nou sub „un singur stindard”.

Mitingurile care urmează, mari sau mici, nici nu contează dimensiunea lor, înseamnă voturi și e posibil ca echipa lui Iohannis să fi considerat că e păcat ca ele să meargă la fostul premier tehnocrat.

Legat de acțiunile de protest, dar și de moțiunea de cenzură care astăzi va cădea, aș vrea să notez două exemple de astfel de moțiuni care au căzut în trecut la votul în Parlament, dar acest lucru nu a reușit să salveze guvernele vizate. Lecția pentru actualul primministru este că pe 27 iunie 2018 nu se termină războiul pentru scaunul Vioricăi Dăncilă, ci doar se consumă o bătălie.

Era 22 decembrie 2011. Toți aveam pregătite bagajele pentru vacanța de Crăciun, dar în Parlament era agitație. USL era în plină ascensiune. Liberalii și pesediștii asociați sub baghetele lui Victor Ponta și Crin Antonescu depuseseră moțiune de cenzură după ce Guvernul Emil Boc își asumase, pe 12 decembrie, răspunderea pe o lege care permitea comasarea alegerilor locale și parlamentare din 2012.

Moțiunea a căzut pe schema cunoscută și brevetată de partidele din coalițiile de sub Traian Băsescu. Se permitea prezența în sală a membrilor propriilor formațiuni pentru a fi asigurat cvorumul și apoi erau ținuți în țarcuri, pentru a nu exista riscul „trădării” la bile.

Totuși, imediat după sărbători au început mitinguri de protest și lucrurile au degenerat până când, pe 6 februarie 2012, Boc renunță la mandat.

Alt exemplu: pe 30 septembrie 2015, Guvernul Victor Ponta scapă de o moțiune de cenzură care părea „nimicitoare”. Proaspăt pus sub învinuire (în dosarul în care a fost achitat pe fond acum o lună) părea că Ponta nu va beneficia nici măcar de sprijinul colegilor de partid. Bineînțeles că nu a fost așa și moțiunea a căzut.

Dar, tot în pline acțiuni de protest, el demisionează la 4 noiembrie 2015.